x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Caragiale, despre Ordonanţa 37/2009

0
Autor: Ion Cristoiu 11 Mai 2009 - 00:00

Nu e nevoie să fii inteligent, harnic, corect cu marele public. E nevoie doar să fii slugă absolută a şefilor de la centru. Din acest punct de vedere, bătălia pe şefii dezvăluie gravele slăbiciuni ale administraţiei publice în România.



Cel mai mare scriitor politic al tuturor tim­purilor româneşti, I.L. Caragiale, enumera în celebrul articol "1907. Din pri­mă­vară până-n toamnă", printre alte slăbiciuni ale societăţii româneşti, reducerea partidelor politice la ipostaza de for­ma­ţiuni de clientelă: "Partidele politice în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe pro­grame de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere, nu sunt, în realitate, decât două mari facţiuni, având fiecare nu partizani, ci clientelă". Astfel stând lucrurile - notează I.L. Cara­giale -, alternanţa la putere nu e altceva decât alternanţa la masa îmbel­şugată a celor două armate din care e compusă administraţia:  "Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie". Schimbarea de guvern produce automat o schimbare spectaculoasă a administraţiei: "A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală - de la prefecţi şi secretari generali de ministere până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala - se înlocuieşte... pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la peni­ten­ţă". De la această nemiloasă radiografie a României politice au trecut 102 ani.

Nu numai un secol, dar şi numeroase momente de răscruce: două războaie mondiale, patru dictaturi (a lui Carol al II-lea, a lui Ion Antonescu, a lui Gheor­ghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu), cinci schimbări de regim politic. Au avut loc lovituri de stat, au plecat şi au venit din fruntea ţării numeroşi cetăţeni, s-au răsturnat alianţe. Cele scrise de Caragiale despre România de acum un secol şi ceva par a se referi la România lui 2009.

Pentru că în România lui 2009, ţară membră a NATO şi a Uniunii Europene, cu vădite pretenţii de a fi îndeplinit în realitatea social-politică standardele Europei civilizate, ca urmare a unei ordonanţe de urgenţă (a fost schimbată peste noapte întreaga administraţie a ţării de sus până jos). Liderii celor două partide care alcătuiesc coaliţia de guvernare au invocat în sprijinul acestei lovituri unice până şi în istoria României postdecembriste, nu lipsite de momente frizând absurdul, motive care de care mai pompoase. Vorbele mari vânturate de liderii PSD şi PD-L sunt însă perdeaua de fum colorat menită să ascundă adevărata cauză a loviturii administrative: Nevoia de a hrăni clientela celor două partide. Nu întâmplător am folosit termenul de clientelă pur şi simplu, şi nu pe cel de clientelă politică.

Ajunşi la guvernare, politicienii celor două partide, ca, de altfel, toţi politicienii români, s-au grăbit să numească în posturi din administraţie nu activişti ai partidului, nici măcar sponsori generoşi, ci neamuri, trepăduşi, cunoştinţe. N-apucă un politician să ocupe o funcţie de demnitar, că îl şi iau cu asalt, cerându-i un post în administraţie, unchii şi mătuşile, verii, cumnaţii, vecinii, consătenii. Din acest punct de vedere, ar fi mai mult decât interesant de a desluşi de ce se bat românii pentru a ocupa un post la stat. O întrebare legitimă, dacă ne gândim că, în condiţiile economiei de piaţă, cetăţenii ar trebui să fugă de posturi în administraţie ca dracu' de tămâie. Salarii mici, bătăi de cap mari, rare situaţiile când îţi poţi afirma creativitatea şi inteligenţa în funcţie administrativă fiind. Fără pretenţia de a le fi epuizat pe toate, vom trece în revistă câteva dintre motivele pentru care şefiile de servicii sunt râvnite în aşa hal încât, sub presiunea clientelei, Coaliţia PSD-PD-L a purces la un act cu implicaţii electorale negative:

1) Şefia serviciilor deconcentrate oferă putere şi bani în condiţiile în care majoritatea afacerilor se încheie cu statul. Bătălia pentru şefii trădează astfel inexistenţa unei economii de piaţă autentice;

2) La posturile din serviciile publice nu funcţionează exigenţele din cazul posturilor de conducere la firmele private.

Nu e nevoie să fii inteligent, harnic, corect  cu marele public. E nevoie doar să fii slugă absolută a şefilor de la centru. Din acest punct de vedere, bătălia pe şefii dezvăluie gravele slăbiciuni ale administraţiei publice în România. Sunt tot atâtea argumente pentru a susţine că şi azi, ca şi în 1907, putem vorbi despre ceea ce I.L. Caragiale numea industria politică: "Pe lângă agricultură deci, trebuie să-nflorească în România şi o vastă industrie, industria politică, şi ca orice industrie bine şi inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze".
Citeşte mai multe despre:   editorial,   două

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de