Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În anul 1979, când a plecat în concediu, cu toată familia, în Germania Federală, ca să nu se mai întoarcă niciodată în ţara lui Ceauşescu, Dumitru Stoian era ceea ce se cheamă un nume.
Ca director general al Întreprinderii de Transport Bucureşti (ITB), nu era propriu- zis un nomenclaturist, însă datorită uriaşei sale armate de angajaţi - circa 35.000 -, precum şi a priceperii cu care ţinea pe linia de plutire un gigant economic şi social tot timpul ameniţat cu colapsul, directorul devenise un favorit al unei părţi bune din marea nomenclatură. Dezertarea lui Stoian a fost un necaz imens pentru clica PCR a Bucureştiului. Şi, ca să afle toată românimea ce-i aşteaptă pe cei care înşeală încrederea partidului, Dumitru Stoian a fost condamnat la moarte, iar Securitatea a ţinut pe urmele sale, în Vest, o mulţime de agenţi, care trebuiau să-l aducă în patrie "viu sau mort".
Memoriile lui Dumitru Stoian, publicate în aceste zile sub titlul "Condamnat la moarte", te obligă, citindu-le, să faci o comparaţie între "Jurnalele" şi "Mărturisirile" subţirele ale unor dizidenţi de toată mâna, unii autentici, dar şi destui închipuţi şi megalomani, şi spovedania detaşată a unui om cu reală vocaţie de manager, care şi-a luat pur şi simplu lumea în cap, ca urmare a unei boli acute a conştiinţei. În România au existat mereu profesionişti care nu ştiau să muncească decât bine, indiferent de stăpâni. Aveau talent, iar unii şi geniul muncii. Aceştia duceau treaba până la capăt, dovadă hidrocentralele şi cele câteva industrii care funcţionau, în vreme ce tot mai multe altele, rău administrate, se duceau de râpă.
Dumitru Stoian a fost un devotat al datoriei care n-a mai suportat să joace la două capete şi, fugind fără să se mai uite îndărăt, a luat viaţa de la capăt, a devenit dintr-un anonim care nu ştia o boabă germană un harnic inginer de reţele electrice şi hidrocentrale "neamţ" în lumea a treia. Un caz exemplar de recuperare profesională, prin caracter şi meserie.
Cartea dumisale e deopotrivă o durere şi o descătuşare. O durere, fiindcă citesc pentru prima oară mărturiile neliteraturizate ale cuiva care n-avea nici un motiv economic să trădeze sistemul. Povestea fiind una din interior, e de credibilitate maximă. Te întoarce în timp şi redeschide răni sufleteşti pe care le socoteai demult închise. Şi totodată lectura e o descătuşare, întrucât autorul nu face, ca atâţia alţi semnatari de "mărturisiri de sertar", caz de lupta sa cu dictatura. Marii meseriaşi ai României nu prea au avut timp de lupte, care nu duceau nicăieri, preferând lupta cu profesia.
Dacă remarc cartea lui Dumitru Stoian e pentru că autorul e la fel de lucid şi când povesteşte aventura sa în "lumea liberă". Nu era şi nu e nici azi o fericire să-ţi cauţi un loc în străinătăţi, când nu ţi-l găseşti acasă. Relatările lui Stoian, din ţările cele mai amărâte ale Africii şi Asiei, ne conving încă o dată de faptul că trebuie, totuşi, să ne iubim sărăcia. Nu dintr-o perversiune, dintr-un snobism pe dos, ci pentru că e o sărăcie europeană. Trebuie să trăieşti un timp în Somalia, Burundi, Afganistan sau în altă "democraţie" second hand, ca să-ţi dai seama ce bine e să te fi născut şi să te naşti şi acum în Europa.
