Carul Mare

 La noi ținea loc de noapte umbra Carului Mare. Altminteri, era ziuă tot timpul. Se trăgeau mai întâi casele la umbră, căci, fiind făcute de pământ, ele aveau pasul mai greu și osteneau destul de repede.
Din pământ erau făcuți și oamenii, însă ei săreau sus în car când aveau de umblat prin lume.
Pe vremea aceea lumea era mai mică decât acum. Nu aveau cine știe ce de umblat. Din burta mamei până la groapă. De la răsăritul soarelui până la răsăritul somnului. Dintr-o vară în alta, fiindcă pe atunci era vară mereu. Și când erau geruri cumplite sau ningea vieți de-a rândul, fără oprire, așa cum i s-a întâmplat străbunicului, care s-a născut pe ninsoare, a plecat pe front pe ninsoare, s-a însurat pe ninsoare, a îmbătrânit pe ninsoare, și tot pe ninsoare a murit. În tot acest timp, fiind vară și toamna și primăvara și vara, iar el bucurându-se pe îndelete de ele, așa cum s-a bucurat și bunicul, în viața căruia s-a întâmplat să ningă la fel de mult.
În viața mea a nins mai puțin, așa că, atunci când aveam chef să mă dau cu sania, o zbugheam în viața străbunicului, care era sub formă de deal, și până în viața bunicului, care era sub formă de vale, zbârnâiam pe derdeluș. Nu conta ce anotimp era afară.
Când auzeam osia Carului Mare scârțâind și-i vedeam umbra apropiindu-se, mă opream să-mi trag sufletul. Și ca s-o întreb pe mama ce mi-a adus de prin cer. Întrucât ea cobora chiar în clipele acelea din car, desculță și cu mîinile pline de țărână.
Uite o pâine caldă, zicea, a scos-o chiar Maica Precista adineauri din cuptor.
Imediat ce luam pâinea aia în brațe începea să nu-mi mai fie frig. Se făcea cald în toate odăile casei noastre. Apoi în toate casele din sat. După care în toate satele lumii. De la pâinea fierbinte din care mușcam.
Eu, zicea tata, ce cobora chiar mai înaintea mamei din car, ți-am adus o felie de pepene galben. Însă tata voia să râdă de mine, deoarece felia aceea era luna. Frigea mai tare ca pâinea, așa că o azvârleam la loc pe cer. Ca să ne putem înveli cu razele ei, pentru că era musai să ne culcăm. Ne lungeam direct pe pământ, între roțile carului ce miroseau a cer proaspăt și a fulgere abia date în pârgă.
Se auzea cocoșul cântând pe culme. Îi răspundea cocoșul de la pușca pădurarului. De foarte departe. Dintr-o altă noapte. Chiar dintr-o altă viață. Cea a bunicii mele, care era rudă bună cu pădurarul. Vorbeau prin cocoși între ei, fiindcă altfel nu se mai putea, întrucât plecaseră amândoi de pe lumea aceasta.
Îi duseseră cu Carul Mare pe ultimul drum. Așa îi duceau pe toți. Să fi văzut ce se fandoseau morții când îi priveau pe ăia vii de sus!
Fugiți de aici cu lumânările voastre, le strigau ei femeilor ce se țineau după sicriu, nu vedeți că ne-a răsărit soarele pe piept?
Intrau cu soare cu tot în biserică. Unii ar fi vrut să intre cu el și în pământ. Dar așa ceva nu-i era permis nimănui.
Mai cu seamă cei vii se foloseau de Carul Mare în satul nostru. Cărau cu el grâul de pe câmp. Tot cu el mergeau la oraș sau la moară.
Caii erau înlocuți de mânji atunci când îmbătrâneau, așa cum oamenii mari erau înlocuți de copii. Când îmbătrânea Carul, deoarece i se întâmpla și lui, îi lua locul Carul Mic, ce crescuse între timp, nevrând să rămână mai prejos decât mânjii și copiii.
Veneau alte vieți la rând, cu alți saci de grâu aduși de pe arie. Cu alte drumuri la oraș și la moară.
Vara rămânea la fel. Doar derdelușul pe care mă dădeam se mai lungise un pic, căci se făcuse vale plină de zăpadă și viața mamei.
Să te tot bucuri de frigul dulce al nopții! Să-l împarți visând cu alți copii. Și să muști, să muști întruna din pâinea aia ce nu se răcește niciodată. Oricât de mare ar fi gerul afară și în lume!