Căruţe cu pepeni, parfumul verilor de altădată

Ehei, ce parfum aveau verile de altădată! Venea de departe din câmp parfumul acestora şi ne trăgea de mânecă, şoptindu-ne: Hai! Soarele, şi el doar un copil, se sălta pe vârful picioarelor ca să se uite pe geam în odaia în care dormeam. Săream iute din pat şi la fel ca mine făceau şi ceilalţi. Oare cum putea să privească soarele prin mai multe ferestre în acelaşi timp? Dar nu ne treziserăm atât de devreme ca să căutăm răspuns la această întrebare. Era treaba lui cum.

Treaba noastră era să o luăm prin spatele cazanului de ţuică (l-au lichidat, nemernicii, după Revoluţie, însă nu ca măsură de eradicare a beţiei, ci a poveştilor din jurul lui, căci beţia a rămas, înflorind chiar, în timp ce poveştile au dispărut), coboram în Valea Adâncă (adâncă pe naiba! Era o glumă a pământului care se lăsase niţeluş în jos, poate că-l dureau picioarele), după care urcam Dealul Duduitei (o spinare de bivol pe care cineva plantase o vie şi un pâlc de salcâmi) şi, gata, începea câmpul.

Adică o apă verde ale cărei maluri albăstrii nu puteau fi niciodată atinse cu mâna. Noi tot încercam să ajungem la ele, dar malurile se îndepărtau. Mai târziu am înţeles că li se spune orizonturi. Era treaba lor de ce le spunea aşa. Treaba noastră era să ne uităm chiorâş la soare, că se tot ţinea după noi şi mai şi crescuse între timp. Dacă nu grăbeam pasul, putea să ne ajungă din urmă, şi nu oricum, ci, tot crescând, în chip de băiat mare, mai mare decât noi, iar băieţii aceştia nu uitau să ne tragă câteva scatoalce când ne întâlneau. Ne-am pomenit după vreo jumătate de oră cam prin dreptul casei tractoarelor. Ce chestie! Tractoarele aveau pe vremea aceea, la fel ca oamenii, o casă a lor. Dar nu fiecare câte una, ci toate la un loc.

Erau pe acolo fel de fel de rulmenţi, cutiuţe şi şuruburi; încăpeau în buzunare, dar casa tractoarelor avea un paznic care le păzea. Şi acesta era om. Să fi fost un tractor, nu ne-ar fi fost frică. Aşa că am zbughit-o mai departe. Fâş, fâş, făceau în marginea drumului foile de porumb. Pe urmă, floarea-soarelui a râs cu dinţii ei galbeni. Mai galbeni decât dinţii lui Tache Ţurlea, care era cel mai înrăit fumător din sat.

Pe ea n-o văzuse nimeni fumând. Nici n-ar fi avut voie, că se învecina cu lanul de grâu. Putea să-i dea foc. Poate că d-asta se şi grăbiseră oamenii să-l secere. Am fi luat-o pe mirişte, dar ne temeam de colţii babei, aşa că era mai bine cu pulberea drumului care ne frigea la tălpi. De ce ne frigea? Deoarece îi era soarelui ciudă că nu ne prinde din urmă.

Pe la prânz ajungeam în locul numit La puţuri. Acolo erau pepenii. Dar erau şi nişte pândari afurisiţi. Ţoana îi întrecea însă pe toţi. Odată a prins un copil din Răsmireşti la furat, l-a despuiat de haine şi l-a uns pe tot corpul cu zeamă de pepene. Ca să-l mănânce muştele şi albinele, adică. S-a nimerit într-o zi în care acestora nu prea le-a fost foame. Ce-i drept, veniseră şi nişte căruţe după pepeni, iar moşneagul a trebuit să-l dezlege pe hoţ.

Cum să facem să nu ne vadă? Până la urmă ne-a văzut. Nu Ţoana, ci un alt pândar, care ne-a chemat la covergă şi în loc să ne bată sau să ne lege, ne-a tăiat o pepenoaică, îndemnându-ne s-o dăm gata. Da, pepenoaică, nevasta unui pepene cum ar veni. Adică pepenii erau însuraţi? Erau, de ce să nu fie! Poate că aveau şi copii, dar nu era treaba noastră să aflăm. Treaba noastră era să înfulecăm cât mai mult. Paznicul ne-a dat şi pentru acasă câte un pepene. Bine a făcut, că eram atât de grei, încât nu ne mai puteam duce singuri înapoi.

Ne-au dus pepenii în braţe până în sat. Doamne, ce frumos mirosea câmpul! De la pepeni venea mirosul acela. Cât despre soare, acesta se perpelea înnebunit de poftă pe sus. Nu s-a îndurat nici unul dintre noi să-i întindă o felie.

Spre seară, lunecau pe spinarea bivolului către sat şiruri de căruţe încărcate cu pepeni. Nu era noapte ceea ce se pregătea să coboare peste pământ, ci păcura scursă de pe roţile lor. Dar mai întâi trebuia să apună soarele. Numai că noi aruncam pe furiş miezul roşu al unui pepene pe cer. Apunea miezul acela şi tot el răsărea dimineaţa următoare.

Dovadă că ele, căruţele, treceau dincolo de marginea satului, şi chiar de marginea pământului, a fost că mai târziu o doamnă profesoară ne-a vorbit la şcoală despre nişte guguloaie ce rătăceau prin univers şi care se numeau cică planete. Am ştiut de la bun început că planetele sunt pepeni ce au căzut din vreuna dintre căruţe. Pepeni de la noi din sat. Poate chiar pepenoaice. Fiindcă trebuie să existe dragoste şi acolo, departe, în cer. Şi trebuie să se nască şi acolo copii. Căci vin mereu alte şi alte veri pe lume. Şi începe, unde nici nu-ţi trece prin gând, o nouă copilărie.