Câştigul în sentimente

Foarte ciudat că nimeni nu pune la socoteală şi sentimentele născând o dată cu marele deranj din decembrie 1989. Ura, de exemplu, s-a individualizat. Ura pentru Ceauşeşti era aceeaşi la toată românimea şi ne făcea egali într-o simţire.

Foarte ciudat că nimeni nu pune la socoteală şi sentimentele născând o dată cu marele deranj din decembrie 1989. Ura, de exemplu, s-a individualizat. Ura pentru Ceauşeşti era aceeaşi la toată românimea şi ne făcea egali într-o simţire. Egali şi solidari într-o trăire. Acum, ura s-a diferenţiat de la om la om.

Se spune că atunci când dai jos un zeu de pe soclu trebuie să pui în loc unul mai mare. Înainte de 1989 n-am folosit niciodată cuvântul dispreţ şi n-am dispreţuit pe nimeni. M-aş fi socotit demn de dispreţ, dacă m-ar fi încercat acest simţământ ciocoiesc. Astăzi, fondul meu de sentimente-bază a pierdut ura, dar s-a îmbogăţit cu o reacţie sufletească având în ea silă, jignire, resemnare şi detaşare. Ceea ce tot o formă de dispreţ e: pentru Parlamentul nostru de tot rahatul, pentru caracterul marcat de mârlănii al primilor oameni în stat şi pentru înmulţirea golănimii în media.

Înainte nu eram resemnat, ci consolat. Eram convins că aşa îmi fusese dat să sfârşesc, într-o Românie în beznă, în mijlocul unei naţii care, neavând cu cine să se compare, se compara cu ea însăşi şi se găsea superioară. Acum m-am resemnat cu ideea că nu există soluţii pentru toată lumea şi că trebuie să mă salvez împreună cu familia de pe vaporul care nici nu se scufundă, dar nici nu înaintează.

Tot ce înainte s-ar fi putut numi laşitate a devenit resemnare.

Înainte de 1989 ne simţeam obosiţi, surmenaţi, terminaţi, copleşiţi de teamă şi de disperare. Nu şi stresaţi. Cuvântul stres apărea ca o trufanda lingvistică în câteva cărţi care prezentau

Occidentul în zodia unui faliment prelungit. Stresul era o specialitate americană. Nu ştiu de ce, dar citind cuvântul pentru prima oară am avut imaginea organismului ros de viermi şi cotropit de vârcolaci. Cuvintele au adesea darul de a sugera fizic nişte deteriorări ale spiritului. Acum, până şi măturătoarele din Obor vorbesc de stres, sunt marcate de un continuu disconfort intelectual. Una, cu un ochi vânăt, îi povestea unei colege că o stresase seara bărbatu-său.

Totuşi, un sentiment consemnat cu sfială, dar niciodată dus până la capăt înainte, mă obligă să mă socotesc în câştig, oricât de tare m-ar mâhni momentul politic şi administrativ din ţara mea: sentimentul că nimeni nu mă mai poate lega pe vecie de o realitate chinuită, de un loc şi de un timp. Marea eliberare afectivă nu vine din aceea că te poţi sui în primul autobuz sau avion care pleacă în Vest cu speranţa unui trai mai bun, ci în faptul că, deşi nicăieri nu te aşteaptă sigur un trai mai bun, îţi poţi alege singur un rău mai convenabil. Şi traiul prost, dacă eşti un om cu un cuget liber, trebuie să ţi se potrivească. Să trăieşti mai rău ca alţii, însă cu convingerea că tu ai ales, că răul nu ţi-a fost impus.