Cat esti viu, cat timp esti viu...

In spital, octogenarul care tragea sa moara in patul de alaturi deschidea din cand in cand ochii, respira zgomotos si spunea: "Cat esti viu, cat esti viu…".

Dupa care isi vedea linistit de moartea lui. Singurul care-si facea probleme din cauza batranului eram eu, vecinul de pat. Poate si pentru ca era pentru prima oara cand deveneam vecin cu moartea. Personalul spitalului gasea situatia nitel comica. Batranul fusese internat in coma in mai multe randuri si de fiecare data isi revenea, ca sa plece pe picioare cu aceeasi explicatie de bun simt: "Mai bine mor acasa".

Vazand cat sunt de speriat, doctorul, care hotarase ca batranul sa fie asezat langa mine, s-a uitat spre muribund, parca asteptand o aprobare pentru ce avea sa spuna, si m-a informat: "Tinere, in spitale se mai si moare".

A treia zi, eram de acum obisnuit si cu vecinatatea mosului care horcaia linistit, si cu gandul ca aveam sa raman in spital un timp nedefinit. Ma obisnuisem si cu discutiile cinice despre ce ne asteapta in lumea de dincolo. Discutiile pareau cinice, deoarece pacientii descopereau in fata unor situatii cu adevarat decisive ca pana si prostii devin brusc mai destepti. Oamenii faceau haz, e drept, pe seama betesugurilor lor, dar nu si glume neroade. Cand mosul care tragea sa moara zicea, fara ca nimic sa anunte scurtele sale clipe de luciditate, "cat esti viu, cat timp esti viu…", toata lumea tacea si atmosfera devenea una obisnuita de spital, apasatoare si fara nici un liman.

Intr-o dimineata, naucit de calmantele care mi se administrau, am gasit patul mosului gol. M-am uitat cu un nedeslusit sentiment de vinovatie spre lumea din salon. "Nici o problema, colega - mi-a zis un domn trupes, care se recupera splendid dupa al cincilea infarct - , a sters-o noaptea, in pijama. Au venit pe la sase neamurile, sa-i ia hainele."

Cum ii era obiceiul, batranul s-a sculat inca o data din morti si a plecat sa-si rescrie contractul cu eternitatea acasa.

O problema totusi exista. Ce stia in plus batranul fata de noi, cei din salon, cand isi facea pauzele din moarte ca sa ne previna: "Cat esti viu, cat timp esti viu…"?

Batranul nu stia nimic in plus fata de ce credeam eu pe atunci ca trebuie sa stii. El stia despre postumitate exact ce era necesar. Eu eram cel care stiam ceva in minus. De fapt, cam tot ce stiam atunci era in minus. Toate cartile pe care le citisem privitor la recompensele care li se dau automat dupa moarte celor neintelesi sau urgisiti in timpul vietii nu faceau doi bani. Acum stiu ca singurul viitor care conteaza cu adevarat e al celor dragi, ca nu se face sa-i lasi pe nepregatite de izbeliste, cu gandul doar la meciul tau meschin cu posteritatea.

Batranul isi renegocia la sange afacerea cu viitorul, fiindca afla la fiecare coma ca dincolo nu mai era nimic de negociat. Facea naveta intre cele doua lumi descoperind, la varsta cand asta nu-i mai folosea la nimic, ca exista numai una. Ce simplu era totul! Spunea mereu "cat esti viu, cat timp esti viu…", deoarece "cat esti mort, cat timp esti mort…" era un nonsens.