Caterincă şi rugăciune

Moto: "Un om integru le-a spus acestor imbecili adevărul lor intim, adică faptul că sunt imbecili"  - F.M. Dostoievski, "Demonii".

Acum câteva zile, România şi-a smuls hainele pe ea. În mijlocul străzii a rămas despuiată. Nu a fost nimic senzual în gestul ăsta, nici o unduire provocatoare, nimic artistic. Pur şi simplu, muncitorii strânşi în centrul Bucureştiului au oferit Palatului Cotroceni, Palatului Victoria şi Palatului Parlamentului spectacolul sălbatic al disperării lor. România şi-a rupt hainele nu într-un spectacol de streep-tease, ci într-un gest de neputinţă.

"Fără caterincă, să ne rugăm." Doamne, iartă-mă! Am redat pe scurt îndemnul unei domnişoare, de meserie stripăriţă, adresat înaintea unei cine oferite, printre alţii, şi marelui actor Valentin Uritescu. Evenimentul s-a produs la emisiunea "Cireaşa de pe tort" şi citatul, relativ complet, este: "Fără nici un fel de caterincă, trebuie să ne rugăm înainte de a mânca (...), dacă vrea fiecare (...), eu oricum o să mă rog". Simt că e de datoria mea să dau o lămurire pe care o consider absolut necesară. Caterincă egal, în limbajul de argou, mişto, plezneală, harneală, cioacă.

Aşa. Carevasăzică stripăriţa, altminteri foarte apetisantă şi care în momentul dinaintea acelui festin ne-a oferit cu pudoare câteva momente de budoar, a produs un spectacol de cucernicie în faţa telespectatorilor, cu siguranţă mult mai mulţi decât cei care îi urmăresc noaptea evoluţiile la bară.

Aş fi vrut să spun că e grav. Nu, nu este grav. O clipă mi-a trecut prin cap că este oribil. Nu este nici oribil. Am avut tentaţia să strig "blasfemie", dar nu este vorba nici despre asta. E pur şi simplu ceva trist. Ceva extrem de trist, care îţi pune pe suflet o apăsare. Este ca şi cum ai sta lângă un om care nu se poate bucura de un peisaj miraculos. Care în loc să cadă în extaz îţi arată cu degetul o limuzină parcată puţin mai încolo. Nu e vorba că domnişoara cu pricina este stripăriţă. Nicidecum. Poate că meseria pe care o practică ar îndreptăţi-o mai mult decât pe alţii la momente de cucernicie. E vorba despre spectacol. Zguduitoare această suprapunere de planuri între un dans cu ţâţele goale în faţa unei asistenţe buhăite şi băloase, pentru un ban în plus, şi show-ul mediatic al evlaviei.

Fata aia a devenit radiografia unei afecţiuni maligne care ne macină corpul social. Cred că era sinceră în mărturisirea ei, că se roagă lui Dumnezeu înaintea fiecărei mese. Nu îmi pot permite să îmi închipui altceva. M-a cutremurat faptul că în momentul respectiv eu însumi mâncam un copan de pui făcut la cuptor. Am rămas cu gura deschisă înainte de a muşca. Instinctiv, aproape mecanic, mi-a venit şi mie să mă rog. Pe urmă un sentiment de revoltă m-a împiedicat. Mi s-a părut că mi se impune ceva. O stare similară, probabil, cu aceea pe care o ai atunci când un străin te îndeamnă în văzul prietenilor să faci dragoste cu soţia ta.

România-vedetă-de-televiziune a devenit o stripăriţă cucernică. Undeva, în adâncul sufletului încă sfioasă, receptivă în mod formal, reflex la ideea de sacru. Însă cu ticuri verbale de genul "caterincă". Un cuvânt potrivit în orice situaţie, care poate fi lipit pe orice stare de spirit ca un abţibild. România-vedetă-de-televiziune este apetisantă, ne oferă prin rochia mulată şi neagră pe care o poartă un decolteu generos. Face o fanfaronadă ieftină cu produse culinare scumpe. Aşezată în capul mesei, România-vedetă-de-televiziune, stăpâna ţării, ne îndeamnă pe noi, oaspeţii ei în propria noastră casă, să ne rugăm înainte de a ne îmbuiba cu ceea ce ne-a gătit, cu multă atenţie şi abnegaţie, din dorinţa sinceră şi nedisimulată de a da bine la televizor.   

Aş vrea să o apăr pe protagonista episodului din "Cireaşa de pe tort". Dar asta ar însemna să o asemăn politicienilor, vedetelor muzicii uşoare autohtone, tuturor celebrităţilor din spaţiul mediatic de pe aici. Şi poate că aceştia nu ar fi de acord, aşa încât mai degrabă aş face-o de râs pe biata stripăriţă care îşi îngrijeşte puseele de cucernicie cu aceeaşi religiozitate cu care îşi pipăie sânii. Şi asta nu e de rău, e de bine. Nu este o ironie, deloc, e un fel de laudă adusă României-vedetă-de-televiziune. "Peştii" care o înconjoară sunt cei care îi strică idealurile şi îi vând pe bani puţini trupul. Şi care ne fac pe noi, cei din România-uitată, să ne sfâşiem hainele în public şi să ne rugăm ascunşi, cu lacrimi în ochi.