x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ce-a văzut paznicul

0
Autor: Ion Cristoiu 29 Sep 2007 - 00:00

ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Ghiţă Uiban, paznicul făneţelor din Măgură, se indrepta către Cotă pe drumeagul uscat din marginea pădurii satului. Drumeagul de ţară, cu marginile săpate de ploile repezi, ţinea un timp marginea pădurii de stejari, după care cobora lin intr-o vale uriaşă, uşor mlăştinoasă, in care păşteau vacile satului.



ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Ghiţă Uiban, paznicul făneţelor din Măgură, se indrepta către Cotă pe drumeagul uscat din marginea pădurii satului. Drumeagul de ţară, cu marginile săpate de ploile repezi, ţinea un timp marginea pădurii de stejari, după care cobora lin intr-o vale uriaşă, uşor mlăştinoasă, in care păşteau vacile satului.

Era duminică după-amiază, puţin inaintea asfinţitului. O incremenire lucie, patinată, şedea in aer şi, deşi soarele strălucea vesel, se simţea uşor boarea serii, păndind in timpul care se scurgea. Vara ajunsese spre sfărşite, şi-n verdele bătrăn al ierbii se ghiceau deja primele semne ale ofilirii. De fapt, toamna nu incepuse, dar sigur era că vara işi sfărşise puterea, şi frunzele, copacii, ierburile bătrăne şedeau in aşteptarea decăderii. De obicei, drumeagul, care lega Vintileasa de făneţele din munţi era umblat, dar acum, in după-amiaza sărbătorii, totul era pustiu, pănă departe, scăldat in căldura lucioasă, fără putere, a Soarelui.

Jos, in valea mlăştinoasă, avea să povestească mult mai tărziu Ghiţă Uibanu, păştea cireada de vaci, iar mai departe, cam la vreo sută de metri, se vedea imprejurimea stănei de vară, cu pămăntul innegrit de baliga oilor şi gardul putred, rupt intr-o parte. Care stănă? făcu, mirat, unul din cei ce ascultau povestea, dar nimeni nu-l luă in seamă, nici măcar cel intrebat, Ghiţă Uiban. Şi acela, văzănd că răspunsul nu vine, intrebă, din nou: care stănă? Se ghicea o uşoară iritare, nu mai era nedumerirea prostească dinainte, şi Ghiţă Uiban se văzu nevoit să se intrerupă şi să arunce scurt, ca din fugă, nu era nici o stănă, mi s-a părut! Şi ceilalţi izbucniră in răs, prinzănd imediat gluma. Tocmai atunci treceau prin faţa lor, imbrăcaţi in haine de sărbătoare, doi inşi necunoscuţi, indreptăndu-se chiar spre uliţa lor. Ghiţă Uiban se intrerupse de tot, aşteptănd in tăcere, ca şi ceilalţi, acea tăcere aşteptăndă, in care oamenii se găndesc la acelaşi lucru: ce-o fi cu ăştia? De unde vin? Şi cei doi, un bărbat tănăr, gras, la vreo 30 de ani, cu părul lins, de parcă ar fi fost dat cu ulei, şi o femeie, nevasta lui, probabil, imbrăcată in pantaloni galbeni şi bluză cu măneci scurte, bună ziua! ziseră ceremonios, şi cei ce şedeau acolo, la inceputul uliţei, in faţa porţii Mariţei Vasile, pe pămintul cald al verii, răspunseră cu toţii, in cor aproape, bună ziua! fericiţi de tot ce se intămpla in acea după-amiază de sărbătoare: de soarele cald al verii, arzănd de pe cerul albastru, de roiurile de ţănţari jucănd in lumina curată, de aerul acela dulce-inţepător al sărbătorii, de pămăntul cald, pe care şedeau la taifas şi de salutul atăt de ceremonios al celor doi. Ii urmăriră cu toţii in tăcere şi abia cănd cei doi se opriră la una din porţile uliţei, bărbatul, săltănd uşor poarta lăsată de vreme, ca un cunoscător, deci, al acelui beteşug al porţii, se intoarseră din nou la povestirea lui Ghiţă Uiban, nu inainte ca unul dintre ei să spună ceea ce de fapt toţi işi spuneau: e băiatul lui Vasile Militani, cel plecat la Floreşti, şi cătva timp povestirea lui Ghiţă Uiban lunecă pe lăngă ei, curgănd fără să-i atingă, dar existănd totuşi, ca un izvor din apropierea lor.

Deci Ghiţă Uiban călca vesel către Cotă, in drumul lui zilnic de 15 kilometri dus-intors, işi cumpărase galoşi zilele trecute şi, in timp ce mergea cu spor, bălăngănindu-şi puşca de vănătoare, se simţea cu acea incălţăminte uşor şi plin de gănduri bune. Mai rămăseseră vreo sută-două de metri pănă la cotul drumului - povestea el - cănd se opri să-şi aprindă ţigara. Scăpără chibritul şi flacăra roşiatică se topi parcă in lumina intensă a după-amiezii. Se opri deci să-şi aprindă ţigara, cănd, deodată, simţi o nelinişte ciudată. Ciudată, dar mică, ghemuită acolo in adăncuri, fără nici un motiv. Nu era nici un motiv in jur, ziua incenuşată curgea către asfinţit, jos, in vale, vitele păşteau liniştite, undeva, departe, cineva suna bezmetic dintr-un corn. Vru să păşească mai departe, dar neliniştea, in loc să dispară, spori şi mai mult. Acum il cuprinsese cu totul - aşa cum flăcările cuprind la un moment dat o casă - făcu cineva a comparaţie şi Ghiţă Uiban fu imediat de acord, da! zise el, aşa cum flăcările cuprind o casă. Ii ardeau ochii şi-i văjăiau timpanele. Atunci, neliniştit, privi in jur şi descoperi, deodată, uriaşa singurătate a locurilor. Lumina soarelui scăzuse brusc. Nu se clintise in jur nici un ram, nici o frunză. Drumul pănă departe, deasupra pantei, era pustiu. In adăncul pădurii, păsările tăcuseră. Doar de căteva clipe? De mai de mult? Sau poate nici nu căntaseră vreodată? El nu-şi dădea seama. Era - incercă el să explice celorlalţi starea de atunci - era ca inaintea unui atac aerian, cănd avioanele n-au apărut incă la orizont, şi tu, deşi ştii că ele inseamnă moarte, de atăta incordare, le vrei să vină cel mai repede, să se termine o dată, pentru că nu mai suporţi acea tăcere, in care-ţi ies ochii din orbite şi simţi cum ţi se intăreşte părul la rădăcină. In acel moment, o cireadă de vite, care pănă atunci păscuse liniştită, o luă la goană către cealaltă margine a pădurii. Din şoproanele stănii ţăşni afară, injurănd furios, unul dintre văcari, invărtind ciomagul asupra capului. După căţiva metri, se impiedică şi se prăbuşi urlănd. Atunci - zise Ghiţă Uiban - ca fulgerat de ceva necunoscut, spunăndu-mi disperat că poate totuşi nu e nimic, a fost doar o părere, am intors capul. La căţiva metri in adăncul pădurii şedeau gropile de tragere, sute şi sute de soldaţi, al căror şir se pierdea in depărtare. Nu spuneau nimic, şedeau nemişcaţi, cu paturile puştilor sprijinite pe pămăntul proaspăt săpat şi mă priveau. Aveau căştile de luptă, lucioase, in jurul cărora prinseseră, pentru camuflaj, rămurele inverzite. Şedeau nemişcaţi, păndind cu toţii drumeagul ce cobora de la Cotă şi pe care acum cobora incet o coloană lungă de praf.

Noaptea căzuse fără ca ei să-şi dea seama. Oftănd, se ridicară şi se indreptară spre casele lor.

Şi nimeni nu-şi mai aminti după aceea ce povestea lui Ghiţă Uiban, paznicul făneţelor din Măgură.

Citeşte mai multe despre:   editorial,   ghiţă,   uiban,   ghiţă uiban,   ghi

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de