x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Ce bine că eşti...!

Ce bine că eşti...!

de Maria Timuc    |    09 Mai 2011   •   19:56

"Ce bine că eşti, ce mirare că sunt", spunea Nichita Stănescu într-o poezie. Nicu Alifantis a înrămat-o – dacă pot spune aşa – într-o melodie de zile mari, foarte dragă mie. Mi-am amintit versurile săptămâna trecută, după un eveniment bulversant; plecarea din lumea aceasta a unui amic de-al meu. Am trăit această "plecare" cu ochii şi cu sufletul vârstei, poate, dar – cu certitudine – cu totul altfel de­cât mi s-a mai întâmplat. Conş­tiin­ţa mi-a cerut un act de "căutare" în trecut, acolo unde aş fi putut găsi ceva pentru care ar fi fost nevoie să-mi cer iertare sau ceva ce aş fi putut ierta la omul pe care îl vedeam pentru ultima oară. Am dat "căutare" în cei 15 ani de când ne cunoşteam şi n-am găsit acolo nici măcar o ceartă, nici măcar o mică adiere de supărare. Traversasem anii în mod paşnic, frumos şi fără nici o umbră printre noi! Conştiinţa mi-a dat de veste că aveam de făcut un singur lucru; să-i spun "mulţumesc"! Era un sentiment persistent, puternic, care-mi dăruia cu mult mai mult decât aşteptam într-un asemenea moment; o stare de stranie linişte, din care curgeau uneori şi lacrimi. N-aş fi putut spune de ce curgeau lacrimile, căci liniştea aceea fantastică era fundalul pe care ele se prelingeau.

Am fost uluită să înţeleg cât de binefăcătoare este "karma pozitivă" (când spun karma nu mă refer la vie­ţile trecute, ci la acţiunile acestei vieţi şi consecinţele lor). Cât de mângâie­toa­re este despărţirea de un om atunci când nu-i poţi spune decât "mul­ţumesc" şi când, la ultima convorbire pe care ai avut-o cu el în viaţa aceasta, ultimul cuvânt pe care ţi l-a spus a fost "mulţumesc"! Durerea se transformă în linişte. Sentimentul că nu ai lăsat o umbră în relaţia cu celălalt, că nici el nu a lăsat o umbră în sufletul tău te umple de blândeţe şi te alină. Iar peste toate acestea, ceva de dincolo de tine te împinge într-o trăire fantastică, în care conştienţa şi conştiinţa devin mai puternice, mai clare şi mai înţelegătoare cu existenţa.

Frigul este pentru mine o mică po­vară, îl suport mai greu. Dar, în ziua următoare despărţirii de amicul meu, am ieşit afară şi, în vreme ce mintea se gătea să se plângă de frig, m-am auzit tot pe mine însămi spu­nân­du-mi; "Bine că eşti şi poţi simţi fri­gul". Şi, de îndată ce mi-am spus asta, parcă şi frigul a dispărut. Parcă a apărut soarele şi parcă şi soarele era mai strălucitor, mai frumos, mai fru­mos ca niciodată. Am mers pe stradă şi am văzut cu uluire iarba, de parcă o vedeam întâia dată. Până şi iar­ba îmi capta interesul, aşa cum co­piilor le captează interesul cele mai ba­nale lucruri. Iarba mi se părea de-un verde straniu, părea că pulsa viaţa în ea şi eu vedeam viaţa ierbii cu ochii al­tei fiinţe. Maşinile şi fumul de eşa­pa­ment de pe stradă mi s-au părut mi­nunate. Am privit chipurile oame­ni­lor pe care-i întâlneam şi mă minu­nam că "sunt şi văd".

Am simţit re­cu­noş­tinţă pentru existenţa oamenilor din preajma mea. Până şi părul răvăşit al unei femei de vreo 50 de ani mi se pă­rea frumos (culmea e că şi ea mă pri­vea de parcă ştia ce simt), iar hai­ne­le nespălate ale unui bărbat îmi pă­rea că strălucesc, poate pentru că îi vedeam "fiinţa" mai mult decât hai­ne­le. Apoi, m-am auzit gândind; "Pentru ce ţi se pare că un lucru este greu, că altul nu are soluţii, că altul este imposibil? Cât de greu ar fi, bine că eşti şi, dacă eşti, se rezolvă el cum­va". Pare că ceea ce noi preţuim în mod obişnuit, adică ceea ce avem, nu mai contează când suntem conş­tienţi că suntem. Suntem conştienţi de noi şi de cei din jurul nostru, iar asta se trăieşte cu totul altfel decât ...doar se cuvântă. Este un moment tulburător, o trăire ce te catapultează în fiinţă, iar a percepe cu fiinţa, a fi conştient de măreţia fiinţei transcede tot ce ştim, tot ce am învăţat cu ajutorul minţii. Starea acesta, de a-ţi fi bine că eşti, este starea de care avem nevoie cu toţii. A fi conştienţi că suntem. Dacă suntem, ce poate fi mai presus de asta acum?

Ce ne poate sfre­deli min­tea, inima, acţiunea, ce ne poate face răi, ce ne poate deranja, ce poate fi atât de greu de dus pe lu­mea asta, de vreme ce suntem? Să-ţi fie bine că eşti, aşa cum spunea poetul; iată o stare de graţie, o stare care pare să-ţi des­chidă ochiul sufletului şi să-ţi înal­ţe conştiinţa până acolo unde şi ceea ce ai crezut a fi rău, urât, in­suportabil sau greu să devină... uşor, fru­mos şi bun. Ochii care pot vedea frumuseţea acestei lumi urâ­te sunt chiar ochii existenţei. Exis­ten­ţa se vede pe ea însăşi în întreaga splen­doare în clipa în care tu eşti conş­tient că eşti. Darul neaşteptat pe care ami­cul meu mi l-a făcut la des­păr­ţire a fost tocmai profunda conş­tien­ţă că sunt. Poate că noi pierdem enorm doar pentru că nu suntem conş­tienţi că suntem, cât mai mult că "avem". Vin momente în care ne tre­zim complet şi înţelegem că cea mai frumoasă me­lodie a lumii este chiar melodia exis­tenţei, care – conştientă de ea în­săşi prin noi – spu­ne adevărul; "ce bine că eşti, ce mi­ra­re că sunt"!

×