Ce l-am întrebat pe ministrul german de Finanţe

Washington, 24 septembrie. Hotelul Grand Hyatt, Reuniunea Anuala a Institutului de Finante Internationale. Putin dupa pranz, cand audienta motaie binevoitor, ministrul german de Finante, Wolfgang Schauble, recita un discurs standard despre consolidare fiscala. El spune ca toate tarile trebuie sa isi reduca deindata deficitul bugetar catre zero, ca acesta este drumul catre cresterea competitivitatii, si ca Germania va arata directia echilibrandu-si propriul buget. La un moment dat vorbeste despre inseparabilitatea dintre risc si responsabilitate. Schauble repeta apoi de nenumarate ori faptul ca pietele dicteaza guvernelor cum sa actioneze, si ca bine fac.

Cand se termina discursul, ma ridic si cer cuvantul pentru a pune doua intrebari. 'Domnule ministru, sunt de acord cu dumneavoastra ca in unele tari este nevoie acum de consolidare fiscala, care – in acceptiunea dumneavoastra – inseamna in fapt contractie fiscala. Dar daca toate tarile isi reduc simultan cheltuielile bugetare, cum poate creste competitivitatea fiecarei tari in parte relativ la celelalte tari? (am reluat aici teza dintr-un articol recent publicat in Jurnalul, intitulat 'Inflatie, deflatie, complicatie...') si cine va mai sustine consumul? Contractia fiscala nu poate fi expansionista, adica nu poate conduce la crestere economica, atunci cand si investitiile private sunt in declin. Credeti, domnule ministru, ca puteti stimula cresterea economica prin contractie fiscala? Iar deficitul si datoria nu pot fi reduse sustenabil decat pe baza cresterii economice. Mai mult, ati mentionat aici pietele si guvernele; dar nu ati vorbit nici macar o data despre cetateni, despre contribuabili, cei care reprezinta pana la urma baza de sustinere a oricarei reforme. Cum vedeti relatia dintre contractie fiscala si presiune sociala?' Asta a fost prima intrebare. Aproape ca s-a auzit cand mi-am tras sufletul intr-o sala in care se lasase o liniste absoluta si am trecut la a doua intrebare. 'Domnule ministru, ati vorbit, cu indreptatire, despre faptul ca riscul si responsabilitatea nu pot fi separate. Dar vedem cu totii riscul, si nu vedem responsabilitatea. (Aici sala, in care erau peste o mie de bancheri, a explodat in aplauze spontane.) Cum raportati relatia dintre risc si responsabilitate la faptul ca statele europene, si nu numai, au salvat bancile supra-expuse? Poate fi o optiune falimentul?'

Vizibil surprins si usor iritat, ministrul a ocolit raspunsul la prima intrebare. A dovedit o interpretare ciudata a crizei, afirmand ca principala cauza au fost cheltuielile publice excesive. Poate ca asa a fost in Grecia, dar cu siguranta pentru criza globala nu sectorul public, ci sectorul financiar privat este principalul responsabil. Ministrul a mai spus ca nu poti sa il tratezi pe alcoolic tot cu bautura. A oferit si o informatie valoroasa: pana cand nu vor exista institutii fiscale comune, Germania nu va fi de acord cu eurobond-uri (ceea ce este si normal, pentru ca Germania ar plati dobanzi mai mari in acest caz). La a doua intrebare a fost mai direct si adresandu-se salii a spus: 'Preferati sa nu va fi salvat?'.

Cineva a reluat prima intrebare si i-a adresat-o in ziua urmatoare ministrului grec de Finante. Si acesta a ocolit raspunsul. Pentru ca raspunsul doare: austeritatea este un razboi pierdut daca nu conduce la crestere economica. Si nu conduce. Iar responsabilitatea e a tuturor, adica a nimanui.