Ce nu găseşti la supermarket

Acum mai bine de 20 de ani, o colegă de şcoală plecată în Italia îmi scria despre prima ei experienţă într-un supermarket occidental: “Cred că au şi urechi de elefant aici! E incredibil câte poţi găsi!”. Urechi de elefant n-am văzut încă pe la noi, însă în ultima vreme poţi găsi şi urechi de măgar. Pe capul tău, când ieşi cu coşul plin.

Acum mai bine de 20 de ani, o colegă de şcoală plecată în Italia îmi scria despre prima ei experienţă într-un supermarket occidental: “Cred că au şi urechi de elefant aici! E incredibil câte poţi găsi!”. Urechi de elefant n-am văzut încă pe la noi, însă în ultima vreme poţi găsi şi urechi de măgar. Pe capul tău, când ieşi cu coşul plin.

Poate aţi băgat de seamă scandalul din ultima vreme. Producătorii noştri se plâng că supermarketul le strânge de gât afacerea. Ei nu pot vorbi deschis, pentru că mâine le vin avocaţii ăia scumpi la poartă. Însă nimic nu ne poate împiedica să aducem vorba de ele, aşa… la nivel teoretic. Mai ales că nu doar interesele producătorilor sunt la mijloc, ci şi ale noastre, ăştia de cumpără. Cum ne fac din marketing, deci? Simplu: să zicem că eşti o firmă de lactate şi vrei să pui mâna pe o cotă cât mai mare de piaţă, mai repede decât ar permite gustul şi calitatea mărfii tale. Ce e de făcut? Păi te înţelegi cu supermarketul să pună pe 80% din raftul cu lapte doar produsele tale. Sigur, te costă câteodată chiar mai mult decât profitul. Însă efectul psihologic e garantat: laptele tău e perceput ca fiind cel mai “popular”, cel mai la îndemână, cu cel mai bun raport calitate-preţ. Cumpărătorul, naiv, are o logică simplă: “Dom’le, dacă un metru de raft are laptele ăsta, o fi ceva de capul lui!”. Competiţia, înghesuită în spaţiul care rămâne, are mari probleme: gândiţi-vă că şi dacă oamenii ar vrea să cumpere brandul ei, cutiile din raft sunt puţine şi se epuizează repede. Suprafaţa mică le dă un aer minoritar: par “scumpe” sau “ciudate” pentru psihologia cumpărătorului mediu. Firma le produce şi care ar vrea să se bată cinstit rămâne la mila celor de la magazin să-i aducă din depozit marfă. Şi speră că şi clientul va avea răbdare, minte şi ochi buni să-i vadă produsul ascuns în raft. Înţelegerile de acest gen ar trebui interzise. Un magazin nu trebuie să te forţeze (chiar şi prin mijloace psihologice) să cumperi un brand. Acolo, lângă coşul omului, e locul în care capitalismul funcţionează sau nu. Locul în care interesul tău ar trebui să fie măcar pe picior de egalitate cu interesul comerciantului. Din păcate, problema asta s-a tranşat mai demult, chiar în Occident. Multe dintre lanţurile străine vin cu cartelul de acasă. Au brandul lor favorit de iaurt, producătorul lor special de conserve, brânză făcută special pentru ele. Au standardizat producţia şi relaţiile subterane de marketing până la punctul în care cumperi ce-şi doresc, la preţul care le asigură cel mai mare profit, pe care îl exportă în ţara de origine sau într-un paradis fiscal, plătind cele mai mici taxe. Importurile de mâncare au crescut şi ele în ritm cu dezvoltarea supermarketurilor. În apărarea lor, magazinele spun că străinii ştiu să producă marfă care se strică greu, împachetată conform normelor UE şi la preţ bun.

Sigur, de la distanţă, un supermarket pare o oază a diversităţii. Însă culorile şi formele sunt mai degrabă ale junglei. Întrebaţi-i pe producătorii români ce păţesc când vor să intre şi ei în acest ecosistem: din spatele tufişului sare pe ei tigrul cu colţi de oţel de la achiziţii: “Cât dai să te vând la mine în stabiliment?”.

Aşa că întrebarea “ce nu găseşti la supermarket?” are un răspuns foarte simplu. Lipsesc de pe raft doar capitalismul concurenţial, slujbele pentru români şi preţul mic. Da, exact ăla din reclamă.