Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După cum se precipită evenimentele în Franța, mai că îmi vine să spun că nu ar fi chiar imposibil ca vizita președintelui Klaus Iohannis să fie amânată la o dată care (potrivit limbajului oficial consacrat) va fi stabilită pe canale diplomatice. Dar, fie și așa, îmi este greu să cred că președintelui Macron îi mai arde la ora asta de aniversări sau de șuete cu omologul său român. Vedeți și dumneavoastră: la Paris și nu numai acolo, se scandează „Demisia, Macron!”,iar gazele lacrimogene sau jeturile de apă care se revarsă în cascade nu reușesc să îi întoarcă din drum pe manifestanți. Fapt semnificativ, protestele acestor „gilets jaures” nu mai sunt taxate doar ca o extravaganță a unor minorități turbulente; dimpotrivă, sunt personalități ale mediului politic și universitar care înclină să le ia mult mai în serios și doresc să le cerceteze, fără patimă și fără resentimente, cauzele, geneza și mesajele.
Una dintre aceste personalități ale lumii științifice este sociologul Jean Pierre Le Goff, care, în prestigiosul cotidian ,,Le Figaro’’, conchide că ,,revolta ,,jachetelor galbene’’ nu a făcut decât să catalizeze relele născute în urma bulversărilor din Franța’’. S-ar putea ca numele acestui autor să nu fie chiar necunoscut cititorilor noștri și, în acest sens, îmi aduc aminte că, în urmă cu vreo zece ani, am scris și eu, în Jurnalul Național, despre cartea sa consacrată mișcărilor studențești din Mai *68. Carte care se numește „Mai 68,l*heritage impossibile’’ și rămâne una dintre cele mai solide analize ale fenomenului și, totodată, o pledoarie pentru asumarea vocației critice a acestor evenimente, înțeleasă ca un protest împotriva „individualismului iresponsabil care nutrește aerul acestor timpuri’’. Referire care viza, în primul rând, realitățile anului 1998, când a apărut prima ediție a cărții, dar își păstrează actualitatea și pentru anii următori, cu siguranță și până azi. „Individualism iresponsabil” la care face trimitere și această abordare aplicată a evenimentelor din Franța, pe care autorul le citește într-o cheie aparte, văzând în ele „respingerea celor patru decenii de liberalism cultural și de „adaptare’’ economică în marș forțat dorită de elite”.
Ce înțelege Jean-Pierre Le Goff prin acești termeni duri și șocanți nu ne va fi prea greu să bănuim dacă luăm în calcul că el este autorul unui eseu despre „Le Mythe de l*entreprise” (apărut în anul 1992), de pe urma căruia a fost considerat ca un critic al ideologiei manageriale. Condiție pe care Jean Pierre Le Goff și-a asumat-o și a confirmat-o prin alte lucrări în care abordează probleme acute ale societății franceze, de la „criza existențială a stângii” la dispariția satelor din Franța și la „bolile democrației”.
Desigur, nu vreau să fac din evaluările lui Jean-Pierre Le Goff asupra protestelor ,,jachetelor galbene’’ literă de lege, adică judecăți definitive și irevocabile. Vreau, însă, să atrag atenția asupra faptului că „modelul unic” al neo liberalismului și ordinea politică pe care acesta a instaurat-o, și pe care le contestă Jean-Pierre Le Goff, fac, în această perioadă, obiectul unor tot mai puternice contestări. Inclusiv în dezbaterile despre criza cu care se confruntă Uniunea Europeană și în care delimitările critice vizează atât politicile de austeritate impuse de Germania și de către Angela Merkel, cât și scenariile, ele însele contestabile, avansate de președintele Emmanuel Macron asupra viitorului proiectului european. Acesta din urmă aflându-se, și el, aidoma doamnei de fier de la Berlin, într-o alarmantă scădere a cotei încrederii publice. Una dintre cele mai categorice acuze aduse partizanilor și promotorilor modelului politic și economic neoliberal fiind tot mai adânca prăpastie între bogați și pauperi, subiect pe care îl reia, și Jean-Pierre Le Goff cu ocazia intervenției sale din „Le Figaro”, în termeni extrem de expresivi și de categorici.
Acestea ar fi câteva subiecte fierbinți, de strictă, presantă actualitate, dar despre care îmi este foarte greu- de fapt, imposibil!- să cred că va avea președintele Macron timp și chef să discute cu omologul său român. Că ar fi fost foarte instructiv, pentru Klaus Iohannis, să deschidă discuția și, mai departe, pas cu pas să îl tragă de limbă pe președintele Franței ce și cum stă treaba, asta este –de-acum, cu totul și cu totul altceva.
De unde, tot la vorba înțeleptului ajungem: „Ghinion!”
