Ce putem învăța din această experiență?

Circulă de câteva zile și este intens comentată în media online scrisoarea deschisă a unei doamne plecată din România și acum trăitoare în Italia. Scrisoare adresată,după cum lesne se poate deduce, în primul rând celor rămași acasă și care îi blamează pe românii veniți la muncă în patria lui Dante. În special pe cei care, în ultimele două-trei săptămâni, se întorc sau dau semne că vor să revină pe meleagurile scumpei noastre patrii. Cum sună expresiile cu care unii sau alții îi întâmpină pe acești români, la vama Nădlac și nu numai acolo, nici că mai este nevoie să vă spun. Vă spun,în schimb, că nu sunt și nici nu voi fi de acord să aruncăm cu vorbe spurcate și cu injurii asupra unor oameni despre care, cum bine spune autoarea misivei „nu cunoaștem deloc sau foarte puțin”. Iată,așadar, o fericită oportunitate de care trebuie să profităm pentru a cunoaște ceva mai bine asemenea situații și asemenea oameni.  

 De acord cu dumneavoastră,doamnă de origine română, actualmente locuitoare a superbului oraș Torino, nu trebuie să căutăm vinovați, dar despre o anumită responsabilitate morală a unora dintre conaționalii noștri din Italia(și, desigur, nu numai a lor) trebuie, totuși, să vorbim. Bunăoară, vă declarați solidară cu „acei oameni care acum doi ani au fost gazați în Piața Victoriei”. Cu toată dragostea dați-mi voie să vă întreb: împotriva cui au protestat, acum doi ani, în Piața Victoriei, cei cu care consonați în sfera idealurilor politice și civice? Nu cumva împotriva unui guvern și a unei anumite forțe politice, guvern datorită căruia salariile unor rude sau prieteni ai dumneavoastră de aici, de acasă, au crescut, chiar dacă nu atât de mult cât s-ar fi dorit?Și nu cumva împotriva unui guvern și a unei anumite forțe politice,guvern datorită căruia pensiile părinților sau ale rudelor dumneavoastră au crescut simțitor?Urmând să fi crescut, din nou, în luna septembrie a acestui an, dacă domnul președinte (zice-se al tuturor românilor) nu ar fi ținut cu tot dinadinsul să aibă „guvernul meu”. Guvern care nu dă semne că are de gând să le mai crească în luna septembrie. Iar, dacă tot ați deschis discuția, dați-mi voie să vă mai întreb ceva: ce anume aveau protestatari precum Dide et comp să  reproșeze guvernării în exercițiu și ce sugestii sau proiecte de îmbunătățire a lucrurilor propuneau concret, în afară de etichete și de huiduieli?  

  Vă recomandați, stimată doamnă, ca fiind solidară cu acei „oameni care au stat la cozi interminabile pentru a-și exercita dreptul la vot , în credința naivă că vor schimba România pentru a se întoarce și rămâne”. Nu pot decât să vă felicit pentru înaltul spirit cetățenesc de care ați dat dovadă, dumneavoastră, ca și mulți conaționali, stând la acele cozi interminabile pentru a vota, dar dați-mi voie să vă întreb ceva foarte concret: ce anume știați despre acei politicieni în care v-ați spus atâta încredere și i-ați votat cu atât de multă convingere? Încredere pe care,acum, cu mult amar, o numiți a fi naivă. Chiar sunteți convinsă că aveați cele mai corecte și pertinente informații sau numai ați luat de bune niște dezinformări parșiv vehiculate în mass media și mai ales în media alternativă? Pentru ca, atunci când au fost și oameni care v-au avertizat că, vorba românului, nu tot ce zboară se mănâncă, dumneavoastră sau alți conaționali, în loc să cumpăniți atent și fără patimă aceste semnale, ați ales să le răspundeți cu etichete precum „ciuma roșie” sau cu tăblițe cu sloganul „muie PSD”. Slogan în care președintele României în exercițiu la acea vreme vedea însăși întruchiparea spiritului civic în acțiune. Domnul Klaus Iohannis, fiindcă despre domnia sa vorbim, fiind președintele României pentru realegerea căruia, după cum au recunoscut recent liderii Asociației Românilor din Italia, diaspora a dat un vot copleșitor. Președinte despre care, la ora actuală, tot mai mulți oameni de bună credință spun că este un dezbinator și un propovăduitor al războiul românilor cu românii. Război care se duce și acasă și pe alte meleaguri… 

 Sunt, acestea, doar câteva dintre motivele pentru care îmi permit să vă atrag în mod respectuos atenția că vă aflați sub incidența acelei atitudini pe care aveți tot dreptul, dacă nu chiar datoria, să o respingeți în mod categoric. Citez: „facem ce știm de ani de zile: judecăm și lipim etichete pe situații și pe oameni despre care nu cunoaștem nimic sau foarte puțin”. Repet și întăresc, sunt total de acord cu dumneavoastră, dar nu vi se pare că exact o asemenea atitudine și mentalitate exprimau ziceri precum „ciuma roșie” sau „Jos PSD, jos corupția”?  

  Poate că nu  v-aș fi scris toate astea, dar am fost unul dintre cei care, tot aici, în coloanele jurnalului, au luat poziție categorică atunci când cineva, pe atunci prezență marcantă în PSD, și-a permis să spună lucruri foarte urâte și foarte nedrepte despre  soțiile românilor plecați la muncă în străinătate sau despre copii lor. Și vă asigur că o aș face-o, fără ezitare, indiferent cine ar fi cel care ar mai face așa ceva. Dar, dacă ne-ați prezentat condițiile nu întotdeauna fericite în care trebuie să își câștige un ban cinstit mulți conaționali și multe conaționale care se află la muncă în Italia, aștept să vă cunosc opinia și în ceea ce îi privește pe cei care, întorcându-se acasă, în aceste zile, nu respectă elementarele norme de protecție față de amenințarea  coronavirusului și încearcă, prin  tertipuri și minciuni, să evite carantina. Motiv pentru care sunt admonestați și blamați de colectivități, nu doar de câțiva inși arțăgoși. Firește, nu pun cele două subiecte în balanță, dar haideți să recunoaștem  că și în ceea ce îi privește conaționalii noștri care muncesc în Italia se aplică zicala”pădurea fără uscături nu s-a mai pomenit”. După care, pornind de la acest adevăr, să folosim bunele deprinderi și experiența pe care în marea lor majoritate și românii care trăiesc și muncesc în Italia le-au acumulat, așa încât ei să devină nu numai o sursă de finanțare pentru cei de acasă, ci și un model de comportare, de gândire și de viață pentru familiile lor, ca și pentru colectivitățile din care provin și în care, poate, speră să și revină.    

 Cam asta ar fi ceea ce am simțit de datoria mea să vă scriu și m-aș bucura ca mesajul meu să fie citit cu aceeași bună credință cu care l-am gândit. Așadar, nu de stigmatizări și de căutat vinovați de serviciu avem nevoie. Dar, parcă, de un dram în plus de sinceritate înclin să cred că avem foarte mare nevoie. În asta constă,sunt convins, ceea ce domnia voastră ne-ați îndemnat să facem, cu toții și împreună: „să vedem ce putem învăța din această experiență”.