x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cearta noastră cea de toate zilele

0
Autor: Tudor Octavian 11 Feb 2010 - 00:00
Pe un fost coleg de generaţie l-am admirat şi l-am socotit prieten, fiindcă era atât de calm şi de echilibrat în toate, încât impunea în tot locul o stare de calm şi de echilibru. Totuşi, şi el a avut o criză de nervi.

Una răvăşitoare, care mi l-a scos definitiv din suflet şi m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva controlul acesta senioral al simţămintelor ascunde o tulburare interioară, ce nu aşteaptă decât ocazia ca să devină explozivă. Omul de un calm absolut, pe care-l aveam de model la 25 de ani, a spart şi a sfărâmat tot ce avea în casă, îngrozindu-i pe ai lui, ca să dispară apoi din oraş şi curând şi din ţară şi să sfârşească în anonimatul unui târg din Germania.

De la el, de la controlul lui de sine exemplar m-am contaminat de câteva reguli de viaţă. Una dintre acestea ar fi să nu ajung niciodată în situaţia aceea de maximă iritare când spui vorbe pentru care nu mai încap nici scuze şi nici iertări. Despărţirile definitive şi fără cale de întoarcere de câţiva dintre cei cu care am fost în relaţii mai mult decât cordiale un timp s-au întâmplat fără scandal. Fără explicaţii şi fără toate acele vorbe grele, cu care oamenii se descarcă emoţional.

De când s-au înmulţit, pe aproape toate canalele tv, emisiunile cu oameni aduşi pe platou ca să se certe, cu familii care îşi spală rufele în public şi cu un gen de confruntări cu temei moral, ce se termină cu nişte murdării ca la uşa cortului, mi-am pus mai multe întrebări privitoare la nevoia multor oameni de a coborî în abjecţie, dar cu spectatori.

Publicul mare al acestor emisiuni cu scandaluri în direct funcţionează, probabil, ca o masă de juraţi, înaintea cărora cuplurile cu poziţii ireconciliabile vin să-şi caute dreptatea. Televiziunea a creat un tribunal popular, care nu dă sentinţa, dar le întăresc împricinaţilor convingerea că felul în care văd ei lucrurile în familie e cel bun. Justiţia tradiţională dă sentinţa, justiţia de televiziune consolidează convingeri şi dă răspunsuri la întrebări nepuse, dar latente în indivizii puşi pe ceartă. Mai mult, dă o rezonanţă naţională unor incidente de apartament.

Cei care acceptă să se certe pe viaţă şi pe moarte în public nu-s de condamnat. Societatea a inventat instrumentul, prin care individul poate să decidă asupra dimensiunilor unor urmări. Existând instrumentul, adică televiziunea, e fatal ca el să fie şi folosit. Anonimul plin de frustrări de toate naturile şi le poate clama ca pe nişte virtuţi.

Nu numai actorii de ocazie ai scandalurilor televizate se descarcă emoţional exagerat, în raport cu pricina, care e una intimă şi de clan familial, ci şi publicul. Fiecare om din public are ceva de descărcat, de răzbunat, de ridicat la rang de subiect general şi o face prin intermediarul de pe micul ecran.

E subiectul din cartea "Contele de Monte Cristo": răzbunătorul care se întoarce întotdeauna la locul faptei. E şi soluţia tv în zeci, în sute de mii de familii. Practic, toate aceste sute de mii de familii se ceartă în cuprinsul emisiunilor de scandal şi cumva se şi detensionează. Îşi găsesc în ele dreptatea, pe care altfel nu le-o dă nimeni.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de