x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ceata lu’”Pleaşcă”

0
Autor: Marian Nazat 06 Mar 2009 - 00:00

Conu’ Alecu trebuie să se fi răsucit aprig în colţul lui de eternitate auzindu-şi odrasla mai săptămâna trecută.





După ce şi-a înfăşurat cu organul vorbirii totemul cotrocenist, junele Theodor a rostit ceea ce ştia lumea întreagă despre ceata strânsă în grădina din Deal. O ceată de pleşcari, care îi datorează totul unui singur ins, revelat ca un “noroc care a căzut peste noi”. “Eroul dreptei” i-a mânat la putere pe toţi aceşti euroînchipuiţi, al căror merit de căpătâi este mituirea, cu limba unsuroasă, a  “omului care înfruntă sistemul”. Căpătuirea lor s-a făcut în obiceiul locului – “adă şi na” –, coloana fără sfârşit a compromisului românesc. Întâi, darul pus în poala stăpânului şi, apoi, recompensa. Iar paleologii şi patapievicii, ungurenii şi voineştii au umplut brăcinarul băsescian cu omagii şi osanale ce l-ar fi stânjenit chiar şi pe Caligula. “Succesul nostru este datorat în mare măsură unei persoane”, a mărturisit senin imberbul Culturii, ca purtător de cuvânt al găştii gătite cu papionul înfumurării. Iar succesul înseamnă, înainte de orice, posturi publice, plătite cu generozitate, şi felurite privilegii. Căci întrupatul “bonapartismului à la roumain” le-a zis “na!” tuturor lingăilor grămădiţi să-i pupe dosul şi i-a băgat spornic în schema de funcţii bugetare. I-a transformat în bugetivori cu pretenţii comice, ba cu un post de parlamentar, ba de consilier prezidenţial, ba de ambasador, ba de ministru, ba de director... Din şleahta pehlivanilor căraţi de circul Marelui Conducător n-a scăpat nimeni nerostuit de stat. “Este o pleaşcă ce nu se mai întoarce aşa uşor”, a cugetat uşuratic caraghiosul Theo, conştient că nimic nu l-ar fi recomandat în cogeamitea demnitatea. Nici măcar filiaţia-i onorabilă!

Pleşcar, dar altfel, e şi premierul Boc, care vede în actualul preşedinte “partenerul ideal” pentru un şef de cabinet. Că doar nu altcuiva îi datorează fulminanta ascensiune politică! Mic la stat, primul nostru ministru, e mic şi-n trebile dinlăuntrul Guvernului, unde şi-a adus şi şoferul, şi nepoata, şi... varza de la Cluj, ca să îmbunătăţească meniul de ţară scoasă la mezat. Dezbaterile pe marginea ultimelor implanturi napocitane au ignorat tocmai esenţa întâmplării, şi anume onestitatea succesorului tăriceanului nerecunoscător.

Fiu de ţărani ardeleni, crescut cu frică de Dumnezeu şi mai aproape de cer decât orăşenii însosuiţi în viciile de mahala râncedă, dl Boc e suspicios şi prudent din cale-afară şi nu uită niciodată mâna întinsă. E un om funciar bun, plecat de jos şi ajuns undeva mai presus de propriile năzuinţe. Un executant umil şi loial pentru binefăcătorul său diabolic şi lipsit de orice scrupule. Un accesoriu cumsecade al toanelor preşedinţiale şi atât, un soldat credincios aruncat în bătaia puştilor mulţimii flămânde. Un kamikaze “ajutat” să-şi săvârşească mioriticul harakiri la întâiul semn de nemulţumire venit dinspre Cotroceni. Şeful executivului este reprezentantul ultimei generaţii de copii porniţi din satul mitic al României anistorice, şi amănuntul acesta îl aşază altcumva în ceata lu’ “Pleaşcă”. Îl scuză, orişicât, şi-l fereşte de dispreţ, deşi, mă tem, istoria nu va fi la fel de îngăduitoare.

Dincolo de pleşcarii vizibili sunt armatele de slugoi cu vertebrele măcinate de preazilnica existenţă în echer. Plecăciunea asumată de bunăvoie le-a devenit CV, e  fişă  de post, dar statutul lor subaltern l-au transmis, ce năpastă!, şi ţării. Iedera e blazonul funcţionărimii neaoşe, obişnuită să se înalţe prin târâre, vorba lui Blaga, poetul.

La fiecare schimbare de regim, o ceată este înlocuită cu alta, ca nu cumva sămânţa de pleşcar să se piardă în văgăuna timpului. Şi atunci, cum să nu se întrebe marţafoii, cu îndreptăţită spaimă: “Când  n-o mai fi el, ce ne facem?” “El”, aici, e “Pleaşcă”, Jupânul Suprem al naţiei de învârtiţi perisabili, impotenţi prin ei înşişi.

Cândva, la 5 ianuarie 1859, cu ocazia înscăunării colonelului Alexandru Ioan Cuza, deputatul Mihail Kogălniceanu îi ura, printre altele, noului Domnitor să împace “patimile şi urile dintre noi” şi să reintroducă “în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu,

Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire”. Acum, nimeni nu cutează să-i şoptească vocabulele cu pricina distinsului “Pleaşcă”, suzeranul pleş al chilipirgiilor şi linguşitorilor paleologi, al poporului de pleşcari vecinici.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de