Cei ce înţeleg relaţia dintre suferinţă şi conştiinţă

”Suferinţa? Dar este singura cauză  conştiinţei(Dostoievski). Oamenii ar trebui împărţiţi în două categorii; cei ce înţeleg şi cei ce nu înţeleg acest lucru”, spunea Emil Cioran în carea”Lacrimi şi sfinţi”(Ed. Humanitas). Cei ce nu înţeleg sensul suferinţei ca fiind, nu atat cauza conştiinţei, cat a conştienţei umane, se tem de suferinţă. Teama de suferinţă nu-i o insulă, nu-i un izvoraş în deşert, ci-i mai degrabă un dat, căci nu se poate să exişti, nu se poate să fii pe lume, fără s-o fi trăit măcar o dată la intensitatea unei ”mari scări Richter”! Dar, iată, teama de suferinţă e doar consecinţa neştiinţei, e doar o neanţelegere a scopului suferinţei, o stare omenească ce scoate răul din logica existenţei, refuzand să-l justifice. Dacă pesimismul absolut al lui Cioran a văzut un sens în suferinţă şi încă a aşezat-o la rădăcina conştiinţei, înseamnă că ”suferinţa” e o simplă neanţelegere, un simplu ocol pe care-l facem în jurul adevărului, o abatere de la percepţia corectă, o ieşire a fiinţei din propria sa putere de înţelegere, o eroare de interpretare.

Frica de suferinţă e adesea mai perversă, mai grea şi mai derutantă decat suferinţa însăşi, căci ea ne poate bloca mersul prin propria existenţă, mersul firesc, încrezător şi destins, ea ne poate sabota curajul şi ne poate lăsa închişi într-un soi de corabie a deznădejdii, incapabili să ”gustăm” viaţa şi frumuseţile ei. De frica suferinţei nu ne mai permitem nici fericirea. De frica morţii ne abţinem să trăim cu pasiune. De frica păcatului ne interzicem dragostea. În faţa noastră pare că se aşterne continuu acest virus toxic şi absurd al fricii de suferinţă, pe care – iată – o putem depăşi, înţelegandu-i scopul, sensul şi existenţa.

Marile fericiri omeneşti pot rămane pentru totdeauna necunoscute, netrăite sau simple vise ale unor minţi înfierbantate dacă n-ar avea la capătul celălalt al trăirii un termen de comparaţie, la fel de mari suferinţi. Ne percepem fericirea în comparaţie cu nefericirea, cum înţelegem noaptea pentru că există şi zi. Banala stare de bine rămane o mireasmă în afara percepţiei; de exemplu, te simţi bine, dar nu ştii asta pană ce nu te doare capul! Ai o relaţie frumoasă, dar nu ai habar să percepi frumuseţea ei prezentă, căci frumuseţea continuă s-ar putea să te plictisească, să ai nevoie de puţin ”urat”, de un strop de amărăciune, de un zdruncin, care te ajută să fii conştient şi să apreciezi frumuseţea acestei relaţii. Conştienţa umană pare iremediabil legată de suferinţă; un fel de legătură ombilicală între suferinţă şi conştienţă, între durere şi percepţia propriei existenţe, ne ajută să-i dăm sens căderii noastre atunci cand se întamplă, să-i justificăm prezenţa. Să ne redobandim curajul de a fi noi înşine şi a trăi la intensitatea de care avem nevoie, să păşim fără teamă în ziua de maine, în altă iubire, într-o nou început, într-o relaţie care contează, într-un vis pe care-l vedem împlinit. Să fim printre aceia care înţeleg legătura dintre suferinţă şi conştiinţă şi, în loc să fugim de durerea pe care am putea-o întalni pe drumul ales, putem gandi că – dacă avem nevoie să conştientizăm ceva, dacă ne vom trezi mai profund, dacă vom deschide un ochi interior mai adanc şi vom creşte în bunătate, în înţelepciune şi-n conştienţă, atunci să fie şi...suferinţă.

Ataşamentul nostru de fericire – adică frica de suferinţă – e ca o fugă de propria conştiinţă. Nu vrem să vedem unde greşim şi nu vrem să ne corectăm greşeala, nu ne place să ne privim în partea întunecată a propriilor alegeri, ganduri sau acţiuni, căci din ele ne parvine suferinţa şi ele ne bantuie în durere. Frumuseţile vieţii şi fericirile ei ating tălpile celor care au avut puterea să calce mai întai prin spini, căci acolo, în mijlocul dramei, al zbuciumului şi al deznădejdii fiinţa îşi poate restabili relaţia cu propria conştiinţă, cu adevărul său şi cu ceea ce îi dă valoare şi siguranţă.