x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Cei douăzeci de ani de părăginire

Cei douăzeci de ani de părăginire

de Ion Cristoiu    |    27 Mai 2009   •   00:00

Scriam în numărul anterior că o călătorie în sudul ţării - Alexandria, Turnu Măgurele, Islaz, Salcia, Roşiori, Siliştea-Gumeşti, Buzescu - mi-a dezvăluit, oglindită într-un ciob, realitatea întregii Românii de azi. Mai mult ca în alte părţi ale ţării, m-a surprins aici un adevăr: cei douăzeci de ani de tranziţie ar putea fi porecliţi şi cei douăzeci de părăginire.



Sigur, în mai toate oraşele, orăşelele şi satele de pe parcurs, am întâlnit semnele consumului devenit singură industrie şi al acareturilor individuale, devenite singure construcţii. De malluri, moteluri, hanuri, nu se duce lipsă nici în sudul ţării.

La fel, dai cu ochii peste tot de vile, jeepuri, palate, într-un cuvânt de acareturi individuale, unele reunite în adevărate cartiere sau chiar localităţi, cum e, de exemplu, faimoasa comună Buzescu, şocând prin palatele pe cât de luxoase, pe atât de kitsch, cu trotuare de marmură în faţa unor proprietăţi, porţi monumentale, lesne de confundat cu arcurile de triumf ridicate în cinstea împăraţilor romani la întoarcerea din războaiele cu barbarii.

La fel ca şi în alte părţi ale ţării, ca, de altfel, în toată ţara, lucrările publice lipsesc sau sunt meschine. Şoselele au rămas tot cu două benzi, ca înainte de 1989, marginile sunt năpădite de buruieni, şcolile stau să cadă, podurile sunt adevărate încercări ale curajului sinucigaş. Deosebirea în materie de responsabilitate naşte absurdităţi gogoliene. şoseaua dintre Turnu Măgurele şi Islaz e trecută la categoria drumuri naţionale. În consecinţă, e plină de gropi şi dâmburi. Şoseaua din interiorul comunei Islaz e însă judeţeană. Ea arată ca la carte.

La un moment dat, şoseaua naţională trece pe un pod îngust, stând să cadă.

Nu poate fi lărgit şi consolidat, deoarece e declarat monument istoric (a fost ridicat de nemţi în primul război mondial). Chiar dacă ar fi bani, el n-ar putea fi modernizat: se opune Ministerul Culturii.

S-a scris şi s-a vorbit despre dezastrul care a însemnat tranziţia pentru moştenirea lăsată de regimul Ceauşescu. Să fim bine înţeleşi: fabricile, combinatele, grajdurile CAP-urilor, plantaţiile, sistemele de irigaţii, clădirile socio-culturale n-au aparţinut nici comuniştilor, nici lui Ceauşescu.

Au aparţinut tuturor românilor, deoarece au fost ridicate prin sacrificiul generaţiilor de atunci în numele generaţiilor viitoare.

Ca şi alte locuri din ţară, Sudul oferă călătorului imaginea apocalipsei care a lovit economia naţională după decembrie 1989. Fabrici şi combinate care transformaseră din temelie viaţa unor târguri de provincie - Alexandria, Turnu Măgurele, Roşiori - au dispărut.

Unele au fost transformate în ateliere. Altele au fost furate până la ultima cărămidă. Nu puţine îşi înalţă coşurile fără fum, ferestrele fără geamuri, halele fără pereţi în soarele verii. Simbol indiscutabil al României postdecembriste:

Portul Măgurele e pustiu. Nu mai ancorează nici măcar o barcă. Pe Dunăre nu mai trece nici măcar un şlep. Chiar la intrarea în port tronează însă şalupa de lux a unui guşter al tranziţiei. Ca să vadă prostimea cum s-a ajuns el, guşterul şi-a scris numele pe şalupă.

Fireşte, unele întreprinderi ridicate în anii Ceauşescu nu erau rentabile. S-ar fi impus însă după decembrie 1989 o analiză rece a fiecăreia, pentru a vedea de ce nu mai e rentabilă.

Poate că unele trebuiau închise. Poate că altele trebuiau doar modernizate. În nici un caz nu se cerea ca toate să dispară.

Petecul de ţară cutreierat de mine vineri şi sâmbătă e unul al agriculturii. Toţi cei cu care am stat de vorbă au fost de acord că desfiinţarea CAP-urilor a fost dacă nu o crimă, atunci măcar o aberaţie. Sistemele de irigaţie au fost distruse. Grajdurile, clădirile CAP-urilor au fost rase de pe faţa pământului. Şi acestea nu erau nici ale comuniştilor, nici ale preşedinţilor de CAP, ci ale ţăranilor dintr-un sat. Islazul poate pretinde oricând un loc în cartea aberaţiilor băştinaşe.

Viile au fost scoase după 1989, pentru ca butucii să devină lemne de foc. Pe locul lor se întind acum pârloage. Ogoarele apar ca nişte sorcove. Fiecare şi-a luat o fâşie de pământ şi a semănat ce i-a trecut lui prin cap.

Din tot CAP-ul n-au mai rămas decât trei stâlpi. Văzându-i, juri că sunt ruine de pe vremea Imperiului roman!

Dacă aş fi lider politic, mi-aş făuri o temă de campanie trecerea în revistă, printr-un turneu în întreaga ţară, a tuturor marilor obiective economice lăsate de fostul regim, pentru a vedea dacă nu cumva cu unele se mai poate face ceva. Aceasta deoarece acum, când nu mai suntem supuşi condiţionărilor externe de tot soiul, poate că a venit timpul să încropim şi noi ceva industrie naţională.

Liderii noştri, în frunte cu preşedintele, sunt însă ocupaţi până peste cap cu paranghelii electorale. Îşi permit, câtă vreme poporului îi plac liderii care tund oi sau se joacă în nisip cu lopăţica.

×
Subiecte în articol: editorial