Cel ce ţi se arată prin „semne” dacă vrei

„Ai scris cândva despre semne. Te rog, mai scrie ceva”, mi-a spus o cunoştinţă în urmă cu aproximativ două săptămâni. Am zis că scriu, dar am uitat. După vreo două zile, i-am telefonat unui prieten preot. Ne întâlniserăm cu două seri înainte şi avuse­serăm o discuţie despre „liberul arbitru”, aşa cum este prezentat în Biblie. I-am cerut un anume citat al lui Iisus. „Scrie”, mi-a spus părintele. „Iată, eu stau la uşă şi bat. De vrea cineva să-mi deschidă, voi intra şi voi cina cu el.” Apoi, părintele a adăugat: „Tocmai mă gândeam şi eu să te sun! Am avut un «vis» despre prietena ta (îi prezentasem părintelui o prietenă încă de anul trecut). Te rog, spune-i să citească neapărat Acatistul Sfântului Nectarie. Ştii, am şi eu semnele mele!”.

Am fost uluită să constat că prietena cu pricina avusese una dintre cele mai şocante zile din viaţa ei, deci semnul părintelui era cât se poate de viguros. Când i-am transmis mesajul părintelui, ea a rămas consternată. „De unde să iau Acatistul Sfântului Nectarie”, m-a întrebat ea? „Caută pe Internet şi, dacă nu-l găseşti, mă duc eu pe la o biserică şi ţi-l iau”, am spus. Au trecut câteva zile şi iată că a venit altcineva la mine într-o seară. „Parcă mi-ai cerut Acatistul Sfântului Necatrie. Uite, ţi l-am adus”, mi-a spus fata cu inocenţă. De data asta eram eu... consternată. Fireşte că-l cerusem, dar nu cu voce tare. Îl cerusem în gând pentru prietena mea. Semnele... se produceau unul după altul, dar eu tot... nu am scris despre ele. După ce am primit acatistul cu pricina, pe care l-am citit şi eu dacă tot a venit la mine, iarăşi m-a sunat cunoştinţa care-mi citea articolele de mai mulţi ani şi iarăşi mi-a spus: „Te rog, mai scrie ceva despre semne!”. Am spus „da” şi iarăşi am scris... altceva.

Alaltăseară eram obosită, dar nu puteam să adorm, aşa că am deschis televizorul pe un canal de filme. Re­pli­ca ce se desfăşura în acel moment suna cam aşa: „Ca să intri, trebuie să ai cheia”. Am întârziat puţin să văd ce se mai întâmplă, dar totul se învârtea în jurul „unei chei”, care făcea ca uşa să se deschidă... Am apăsat pe următorul program şi acolo era alt film. Pe ecran trona aceeaşi replică pe care o văzusem o secundă mai înainte pe celălalt canal: „Ca să intri, trebuie să ai cheia”... M-am amuzat de această coincidenţă uluitoare; aceeaşi replică se succeda, pe două posturi diferite, în două filme diferite. Am mers mai departe, pe alt canal şi acolo un musulman îi zicea unui creştin: „Eu nu-l înţeleg pe Iisus Hristos al tău. Spune-mi care-i cheia!”. Am închis televizorul şi apoi toate cele pe care le-am scris mai sus au început să mi se învârtă în minte, cu întrebarea: „Care-i cheia?”. Mi se indica sincronistic să caut cheia, să descifrez tâlcul acestor semne. Am adormit doar după ce am înţeles, în sfârşit, că „semnele” îmi indicau să scriu despre „cheia semnelor în viaţa de zi cu zi”.

Semnele vieţii se găsesc la tot pasul. Dacă deschizi televizorul şi îţi apare o replică pe ecran, se poate ca ea să fie un răspuns la ceva ce te frământă în acel moment. Se poate să deschizi o carte, un ziar sau o revistă şi de acolo să răsară un indiciu, un sfat care te clarifică sau te duce pe drumul către clarificare. Însăşi povestea de mai sus ne invită să remarcăm „puterea” implicată în desfăşurarea evenimentelor vieţii noastre. Puterea care-ţi aduce la uşă ceea ce ai cerut cu gândul. Ea face ca oamenii din jurul tău „să audă” ceea ce nu spui. Puterea prezentă în cele mai mărunte întâmplări, capabilă să transmită gândurile şi să lu­creze fizic prin toţi şi prin toate si­mul­tan, poate face lucruri cu mult mai mari decât acestea. Totul este să-i observăm prezenţa, deopotrivă în trăirile noastre, ca şi în evenimente şi-n reacţiile uneori incredibile ale oamenilor din jur. Dacă punem acum întrebarea musulmanului: „Care-i cheia semnelor vieţii noastre?”, vedem că aveam deja răspunsul lui Iisus: „Iată, eu stau la uşă şi bat. De vrea cineva să-mi deschidă, voi intra şi voi cina cu el”. Adică, Eu sunt aici (stau la uşă şi bat). Dacă vrei (dacă alegi, liberul arbitru!) să deschizi uşa, Dumnezeu devine familiar, cinează cu tine. Asta-i „cheia semnelor vieţii, dezvăluită prin semnele vieţii”! Doar tu să vrei şi semnele prezenţei lui Dumnezeu ţi se arată la tot pasul; dacă nu vrei, nu înţelegi, precum musulmanul din film. Ia atunci „cheia” – adică propria ta alegere şi Dumnezeu ţi se va arăta prin semne, aşa încât să-l înţelegi.