Cel mai talentat din generaţie

Cel mai talentat dintre tinerii care s-au numit mai târziu generaţia 1960-1970 e azi bătrân şi fără operă. Avea tot ce-i trebuia ca să fie simpatizat şi urmat. Dar, cu excepţia mea, toţi colegii, sau mai bine zis toţi cei care pe atunci simţeam că aparţinem unei idei, că suntem parte a unui grup, chiar dacă nu constituit ca atare, se ţineau la distanţă de el, iar unii îl socoteau un pericol.

Acum chiar ştiu că era un pericol, pentru că am pierdut câţiva ani admirându-l şi imitându-l. Puteam să mă pierd împreună cu el, dacă întâmplarea nu ne despărţea. Era, într-adevăr, foarte dăruit, însă şi foarte dezordonat. Tot ce începea era interesant, plin de vigoare, provocator. Era genul de om care începea totul perfect şi nu termina niciodată ce începea.

Generaţia în care m-am format era silitoare, responsabilă şi extrem de determinată. Dimineţile, indiferent de vremi şi de noroacele fiecăruia, puteai fi sigur că-i găseai pe toţi la atelier, iar după-amiezile adunaţi într-unul din ateliere, făcând politică de grup. Nu cred că o făceau conştient şi probabil că s-ar fi simţit ofensaţi dacă li s-ar fi zis că întrunirile acelea amicale erau de fapt activitate spirituală şi ideologică de grup, totuşi asta erau, o grupare cu un lider şi o conduită coerentă de-a lungul câtorva decenii.

Cel mai talentat ins din generaţie şi-a dat seama că e respins de grup. A tratat situaţia cu umor, cu detaşarea omului care se ştie definit şi selectat social deasupra tuturor de talentul său.
Unele producţii artistice, nu contează în ce domeniu, uluiesc pe moment, impresionează prin inspiraţia şi prospeţimea concepţiei, dar foarte repede impresia oboseşte şi parcă ţi-e jenă că te-ai entuziasmat. Ai sentimentul c-ai fost păcălit şi că vei fi în continuare păcălit, fără să poţi evita repetiţia. Camarazii din grup m-au avertizat să nu-mi mai consum entuziasmul vârstei pe neterminările talentatului. Ceva cu terminarea şi cu neterminarea în artă. Nu contează cât de dusă până la capăt e o lucrare artistică, dacă ea se îmbogăţeşte cu sens pe măsură ce trece timpul.

De la cei mari au rămas schiţe, care azi au un impact emoţional de capodoperă. Sunt ca un sipet, în care veacurile adună valoare şi pasiune.
Există şi creaţii care, dimpotrivă, se golesc repede de emoţii şi de înţelesuri. Te întrebi cum de-ai putut să le aplauzi, ca după numai câteva zile să realizezi că ai trăit totul greşit?
Cred că, în ce priveşte talentul, vina nu-i numai la cel care anunţă mult şi realizează puţin ori nimic. Vina e şi în noi, în cei care percepem exagerat unele dexterităţi, abilităţi şi clipe de farmec. Nu ne-a înşelat nimeni, ne-a plăcut să ne lăsăm înşelaţi.

Astăzi, când dau peste câte o lucrare neterminată a talentatului de odinioară, încerc un simţământ de vinovăţie.
Eu m-am făcut bine după lunga criză de admiraţie necondiţionată, dar pe el admiraţia mea şi a altora ca mine l-au motivat să se socotească dinainte învingător, într-o cursă care abia începea.
Ce necaz!