x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cenzura pigmenţilor

0
Autor: Tudor Octavian 29 Apr 2008 - 00:00

Nu se poate spune că pictorul Ion Popescu-Negreni a fost ignorat. Dimpotrivă, criticii şi colecţionarii au epuizat, comentîndu-i tablourile, toate elogiile pe care şi le-ar fi dorit în timpul vieţii un maestru. Spun în timpul vieţii, deoarece mulţi artişti neluaţi în seamă se amăgesc cu ideea unor superlative în postumitate.

Nu se poate spune că pictorul Ion Popescu-Negreni a fost ignorat. Dimpotrivă, criticii şi colecţionarii au epuizat, comentîndu-i tablourile, toate elogiile pe care şi le-ar fi dorit în timpul vieţii un maestru. Spun în timpul vieţii, deoarece mulţi artişti neluaţi în seamă se amăgesc cu ideea unor superlative în postumitate. Totuşi, lucrul cel mai important nu l-a spus nimeni şi anume că Popescu-Negreni e, foarte probabil, un creator mult, mult mai valoros decît îl socotim. Deşi o gîndesc, mi-e greu s-o afirm: după Luchian, n-am avut un colorist mai mare. Ion Popescu-Negreni e un creator de statură europeană.

 

 

Institutul Cultural Român i-a tipărit de curînd un album cu multe virtuţi, cea mai însemnată fiind aceea că tiparul color certifică această prezumţie: am fost contemporani cu un ales între aleşi.

 

 

Într-o însemnare, pictorul reclamă cenzura pe care o practicau colegii de breaslă implicaţi în organizarea expoziţiilor anuale. Când vorbim despre cenzura de dinainte de 1989 pierdem din vedere aşa-numita cenzură derivată, cea pe care o instituiau – sub acoperirea cenzurii oficiale – mai-marii artelor, artiştii care aveau prin funcţiile lor pîinea şi cuţitul. Mai-marii pictorilor instituţionalizaseră vreme de un deceniu şi mai bine pictura de griuri. Cu alte cuvinte, erai socotit artist rafinat şi fruntaş în aria ta de teme, dacă pictai în principal cu game de gri. Totul trebuia să fie gri. O mohoreală plină de ifose intelectualiste. Din care cauză, pictorii care nu se aliniau la metodă, coloriştii pursînge aveau de suferit tot felul de mizerii: erau expuşi în spaţiile mărginaşe ale Sălii Dalles ori exilaţi la etaj, în nişte enclave meschine. Ion Popescu-Negreni, care era un colorist cu mare suport genetic, prin urmare un artist care nu putea să coloreze altfel decît o făcea în mod natural, suferea şi-şi mărturisea umilinţa în caietele sale de însemnări. Nu poţi să-i comanzi unui cuget autentic:

 

 

“Fii fals!”, la fel cum nu poţi să-i ceri unui scriitor cu deprinderi de senior al verbului să scrie cîteva pagini proaste. Cum adică proaste?, va întreba scriitorul. La fel şi Ion Popescu-Negreni îşi interoga conştiinţa: “Cum adică să pictez doar cu griuri? Cum să-mi dau peste cap toată învăţătura şi practica de o viaţă doar pentru că o mînă de oportunişti au decis că e artă numai ce pictează ei?”.

 

 

Era vorba despre o modă, transformată de başcanii Uniunii Artiştilor Plastici şi de snobilimea grupată în jurul acestora în lege. Cenzura mare, oficială le oferea şefilor artelor româneşti îndreptăţirea să legifereze, fiecare pe moşia lui, o cenzură locală, derivată, cu tuşeu personal.

 

Pictorii de griuri s-au dus o dată cu moda şi moda o dată cu ei. Cenzura dictaturilor e una, dar cenzura, pe care un subiectiv o impune în lumea lui de subiectivi – în lumea artiştilor şi a artelor – e de neiertat. Dragul de Negreni! Avea nouăzeci de ani şi-mi povestea plîngînd cu lacrimi uscate cum îl pedepseau colegii cu funcţii administrative şi ideologice, pentru că avea altă paletă decât ei. Îl sancţionau trimiţîndu-i tablourile pe la colţuri şi la etajul anonimilor, fiindcă folosea alţi pigmenţi decît pigmenţii la ordinea zilei!

Citeşte mai multe despre:   editorial,   cenzură

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de