x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cetatea uitată

0
Autor: Andrei Bacalu 22 Mar 2009 - 00:00
Cetatea uitată iStock Photo/


M-am întrebat de multe ori de ce chipul exploratorului nu este aproape niciodată convingător în ficţiune.



Cuvântul e asociat, cel puţin pentru mine, cu imaginea comică a profesorului Jacques-Eliacin-François-Marie Paganel din "Copiii căpitanului Grant", una dintre nenumăratele capodopere ale lui Jules Verne. Sau poate cu faimosul Paturel, membru al echipajului submarinului Dox (o colecţie care circula printre elevii de la şcoala mea), mereu în căutarea unui fluture exotic inexistent, Bombyx trigonocefal.

Infinit mai atrăgătoare, povestirile veneţianului Antonio Pigafetta, cel care a scris jurnalul expediţiei lui Magellan, amintirile orientale ale lui Marco Polo, relatările unui aventurier de talia lui Richard Francis Burton sau ale unui Racoviţă, Shackleton sau Livingstone. Ce căutau aceştia şi mulţi alţii, bogăţii, glorie, aventură? Sau poate că voiau să fie cat mai departe de casă, să se bucure de o altfel de climă, să caute sunete şi culori noi? Nu ştim.

Dar aşa cum spunea un biograf al lui Percy Fawcett, ambiţia aparţine amatorilor de portocale dintr-o ţară în care nu cresc portocali. Fawcett s-a născut într-o familie plină de artilerişti, geografi, alpinişti, căutători de comori, a fost militar în Ceylon (azi Sri Lanka) şi topograf (ca acoperire, era de fapt agent secret) în Africa de nord. A început să caute comori în puţinul său timp liber, nu le-a găsit şi, în

continuare, şi-a dedicat viaţa explorării misterioasei regiuni numite

Amazonia.

Fotografiile îl fac să semene cu un Indiana Jones al vremii sale. O frază din jurnalul său a inspirat romanul lui Arthur Conan Doyle "Lumea pierdută". După primul an petrecut în junglă mărturiseşte atracţia irezistibilă pe care o exercită asupra lui clima, singurătatea, pericolul. Şi la urechile lui ajunseseră şoapte despre un regat, o civilizaţie acoperită de vegetaţia luxuriantă şi uitată de toată lumea. El Dorado?

Legenda fabulosului oraş cu totul şi cu totul de aur, căutat încă de pe vremea conchistadorilor, pe care Fawcett l-a numit, nu se ştie de ce, oraşul sau cetatea Z, îşi câştigase un nou adept. În anul 1541, Gonzalo Pizarro pornea în cucerirea mitului însoţit de peste 500 de oameni. Peste câteva luni se întorcea împreună cu o duzină de supravieţuitori pe care un contemporan îi descria drept "cadavre ambulante". Percy Fawcett spera să aibă ceva mai mult succes.

Povestea acestei obsesii mortale este relatată de  David Grann, un  reporter înspăimântat de riscurile înfruntate de legendarii exploratori. El ne vorbeşte despre cei care l-au căutat pe Fawcett şi au dispărut şi ei fără urmă, despre mitul indienilor albi. Aflam ce obiceiuri are un anumit peşte carnivor, a cărui hrană favorită este cel mai sensibil organ masculin.

Descoperim florile otrăvitoare, triburile izolate care se hrănesc cu creierul inamicilor, natura sălbatică, adevărată, care încă lipseşte din atlasele geografice. Sunt descrise, cu lux de amănunte, pericole precum săgeţile otrăvite, sarbacanele, crocodilii, jaguarii, peştii piranha, liliecii vampiri şi giganticele anaconde.

Nu lipsesc insectele. Printre acestea, un loc aparte îl ocupă miriapozii care secretă cianură, una dintre cele mai cumplite otrăvuri cunoscute. Furnicile "sauba", mari consumatoare de fibre textile, te pot lăsa în zdrenţe după o noapte petrecută în compania lor. În fine, o specie de insecte carnivore care invadează globul ocular croindu-şi drum prin pupile. 

Sunt pomeniţi câţiva predecesori ghinionişti, Philipp von Hutten şi Gonzalo Jimenenz de Quesada. Un altul, înzestrat cu multă imaginaţie, dacă nu de-a dreptul mincinos. Sir Walter Raleigh, plasează El Dorado pe malul lacului Parime, pe cursul fluviului Orinoco, în Guyana. Expediţia lui Alexander von Humboldt dovedeşte peste două secole că Sir Walter făcea confuzie între imaginaţie şi realitate.

Timp de două decenii, aventurile lui Fawcett i-au fascinat pe contemporani. Înarmat doar cu cuţitul-sabie numit macetă, cu o busolă şi cu un talent uimitor, el se aventura în regiuni neexplorate şi revenea cu hărţi detaliate ale acestora. Până în 1925. În acel an, însoţit de fiul său Jack şi de cel mai bun prieten al acestuia, Raleigh Rimell, Fawcett porneşte într-o nouă expediţie. Nu s-a mai întors niciodată. Era sfârşitul unei epoci, cea a istoricei confruntări dintre om şi junglă.

Ţinuturile pomenite poartă numele Amazonia, referinţă la un misterios trib de femei războinice, pomenite de călătorii secolului al XVI-lea. De atunci nu le-a mai întâlnit nimeni niciodată.

Citeşte mai multe despre:   editorial,   fawcett

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de