Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Intr-o marţi, spre seară, lui Ion Abăliguţei i s-a făcut de-o bătaie. Unora li se face de femei, altora de fugit de acasă. Lui Abăliguţei a inceput să i se facă de bătaie devreme, pe la 16 ani. Să ia sau să dea, nu conta, bătaie să fie. Marţi, spre seară s-a dus la cărciumă, dar acolo n-a găsit decăt nişte femei bete şi un poliţist care se dregea cu bere după o onomastică. La primărie, iar nimic. Ziua fusese toată numai o arşiţă, şi oamenii zăceau la umbră prin curţile lor. Satul părea părăsit, insă Ion Abăliguţei ştia cum să-l trezească. A azvărlit cu o piatră in clopotul din faţa bisericii, a mai azvărlit una, iar cănd a ieşit popa din casă injurăndu-l de anafura mă-sii, l-a injurat la răndu-i de Paşti şi de Dumnezei, ca să fie sigur c-o să tragă clopotele.
Chestia cu clopotele ii ieşea intotdeauna şi, după ce se incingea bătaia şi ajungea la secţia de poliţie sau la spital, bălăngăneala lor ii suna in urechi zile de-a răndul, ca o recompensă divină. Nevoia de a se răzbuna pe lume o simţise Ion şi mai devreme, devreme de tot, pe la 6 ani. Stătea şi se smiorcăia la poartă ca orice copil rău din naştere şi cănd domnul invăţător, care tocmai trecea pe uliţă, a sărit şanţul să-l intrebe plin de bunăvoinţă "De ce plăngi, micuţule?", micuţul Abăliguţei a răspuns printre lacrimi "De-al dracului", şi i-a tras un bocanc in picior. După care a bătut căinele, i-a tras nişte pumni in burtă viţicii, a rupt o cracă din prun, a găurit cu furca burlanul care ducea apa de ploaie in butoaie, a rupt aripile unui muscoi, şi fiindcă băiatul vecinului era plecat in tabără şi nu putea să-i dea borşul, s-a repezit cu capul in oglinda din hol şi a umplut casa de sănge.
De ce făcea Ion toate astea, nimeni nu putea să spună. Nici maică-sa, care se trezea cu căte un ochi vănăt din nimic, nici taică-său, care, după ce Ion işi vărsa nervii pe femeie, il altoia de-l lăsa lat. Unii se nasc răi, aşa cum alţii se nasc frumoşi. Din cauza caniculei, clopotele popii n-au scos in stradă decăt vreo cinci flăcăi de vărsta lui, fără nici un chef de bătaie. Trebuia să fii complet nebun s-o dai pe ţuică la patruzeci de grade la umbră. Ion Abăliguţei nu era nebun, insă turnase in el vreo trei căni, imediat după ciorba de la prănz, cănd nu erau decăt treizeci şi cinci de grade la umbră şi simţea că e-n stare să se bată cu tot satul. Sau să fie cotonogit de tot satul, ceea ce era cam acelaşi lucru. Important era să ajungă la Poliţie, in oraş, şi să fie călcat in picoare de toată secţia.
Mă, tu o cauţi cu lumănarea, i-a zis unul dintre flăcăi văzănd-i privirea tulbure. Şi dă-i! La oraş, pe targă, Ion Abăliguţei a mai apucat să-i ardă un genunchi intre picioare unui poliţist şi apoi, călcat mărunt, mărunt de colegii acestuia şi-a pierdut cunoştinţa cu un zămbet larg de fericire pe faţă.
O caută, a zis şeful secţiei, masăndu-şi pumnul drept, o caută şi o găseşte. Ce ură pot să aibă unii pe viaţa lor. Oare de ce-o fac?, s-a intrebat retoric şeful. Iar din odaia alăturată, de pe targă, s-a auzit glasul lui Ion: Uite-aşa, de-al dracului!
