x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Chitici

0
Autor: Tudor Octavian 08 Apr 2009 - 00:00
Chitici


Multora, cuvântul chitic le e necunoscut. Nici eu nu-l mai folosesc. Când îl aud, îmi pare venind din altă lume, din altă viaţă. Chitici sunt toţi peştişorii de câţiva centimetri lungime, care nu apucă să ajungă la un nume şi o formă, fiindcă sunt prinşi, tăvăliţi prin mălai, prăjiţi cu maţe cu tot şi mâncaţi într-o veselie, cu mămăligă şi usturoi, de săracii din preajma apelor sărace.



După ce bălţile sunt golite de peştii adevăraţi, în ele rămân puietul şi o seamă de specii pitice, care se apără de pofta cea veşnic nedomolită a oamenilor, prin discreţie. Chiticii nu sunt  pescuiţi, ci prinşi - cum obişnuiesc să spună po­li­ţiş­tii, când au noroc  şi răufăcătorii le cad ca proştii în braţe - prin metode specifice.

La vârsta de 8 ani, plecam peste Dunăre împeună cu un copil din vecini şi vămuiam de chitici gropile cu apă clocită, pline de broaşte şi de tot felul de vieţuitoare. Gropile astea se înşirau, după ce apele fluviului se retrăgeau, de-a lungul unui dig. Cu cât te îndepărtai de lume, cu atât şansele ca să dai de mai mulţi chitici creşteau. Eu şi vecinul meu călăream o bicicletă cu motor hârâită, dar vrednică şi, cu toate că nu conştientizam contribuţia unor legi ale fizicii în materie de chitici, prada creştea proporţional cu pătratul distanţelor. În anii aceia, în ţară era foamete. Se înţelege că subiectul articolului meu nu sunt chiticii. Subiectul e foamea. Dacă aş fi fost copil de italian, aş fi ignorat chiticii şi aş fi hrănit toată strada cu "pui de baltă", cu broscoi.

Foamea are un vocabular specific. Nu numai  mijloacele de supravieţuire sunt specifice, ci şi numele pe care li-l dau acestora flămânzii lumii. La 8 ani, contractasem un sindrom de mândrie speci­fic unor vârste mai mari, fiindcă mama vindea o parte din chitici în vecini, iar eu eram privit ca unul care oprea pentru el cei mai mari chitici mici. O discriminare, în felul ei de invidiat, în sărăcie. Hai, măi voinicule, îmi ziceau ţaţele cartierului, precis ai prins şi nişte crapi, da' cu ăia vă îndopaţi numai voi! Sărăcia produce derapaje morale. În loc să mă jur că nu prindeam decât chitici, tăceam cu subînţeles, de parcă nu aduceam acasă doar crapi, ci şi balene. Iar ce avea cu adevărat importanţă, în lumea atât de specifică a sărăciei, era senzaţia de saţietate, de împlinire a tuturor nevoilor burţii pe care mi-o prilejuia invidia cartierului. Un sentiment de învingător, pe care nu l-am mai încercat niciodată de atunci.

Uneori, în piaţa Obor, dau peste bărbaţi în toată firea care vând, în  pungi de plastic şi la ochi, nu la kilogram, chitici adunaţi de prin lacurile murdare şi chinuite din Bucureşti şi de prin preajmă. Nu copii, ci bărbaţi cu familii. Pe unul din ei l-am văzut un ceas mai târziu în hala de peşte cumpărând, cu banii scoşi pe chitici, un cap imens de crap fitofag. Un cap adevărat de peşte, de mâncat pe o treaptă mai sus a sărăciei.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   chitici

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de