Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu sunt o specialistă în politică. Evit orice apreciere la adresa acestei lumi încâlcite, iar când o fac, conjunctural şi de dragul conversaţiei, nu-mi vine decât să mă port ca protestatarul din Piaţa Victoriei – să huidui, să strig „jos” cu oricine sau... să tac, a lehamite şi lipsă de speranţă. Deschid rar televizorul pe programe româneşti, pentru că nu-mi mai pot permite să consum „imagini nesănătoase”, îmi dăunează grav sănătăţii psihice. N-am avut de lucru şi am deschis televizorul, într-o dimineaţă de curăţenie. Aşezam cărţile, strângeam după vizita a doi prieteni de-ai lui fii-miu şi auzeam, fără să văd imagini, căci eram cu spatele, cum se certau parlamentarii. Am refuzat să mă întorc să-i şi văd şi încercam să asociez vocile piţigăiate sau miorlăite cu fetze de aleşi. N-am reuşit, probabil că am lipsit prea mult din ţară şi au apărut fetze noi. Nici când auzeam numele rostite de crainici nu reuşeam să-i portretizez, dar simţeam că mă cuprinde aceeaşi indignare, aceeaşi scârbă şi, în final, aceeaşi milă pentru oamenii pe care aceşti vorbitori îi reprezintă în Parlamentul României.
Mi-am adus aminte brusc de o zi specială din viaţa mea. Baronesa Emma Nicholson mă invitase la o discuţie la Londra, pentru un proiect umanitar şi într-una dintre zile m-a chemat să vizitez Parlamentul britanic, ba chiar să asist la o discuţie. Secvenţa, care a durat vreo 30 de minute, a fost memorabilă: de la felul în care erau îmbrăcaţi, până la modul în care vorbeau şi erau atenţi la orice discurs desfăşurat, totul transmitea civilizaţie, coerenţă, temeinica pregătire a subiectelor, cunoaştere profundă a detaliilor. Vorbeau pe rând, ascultau politicos, combăteau inteligent şi argumentat. Nimeni nu vorbea la mobil, nimeni nu motzăia (şi era 6 după-masa şi o vreme ploioasă...), nimeni nu se hlizea cu colegul.
Părea o lume ireală şi, dintr-odată, politica mi se părea interesantă, captivantă, chiar emoţionantă prin atmosferă, decor, prestanţa persoanelor din încăpere. Până şi burţile unora mi se păreau decente şi echilibrate prin farmecul dizertaţiilor....
Parlamentul românesc pe care-l aud acum la televizor e din alt film. Câtă mitocanie, câtă pierdere de vreme cu discuţii care n-au nici o legatură cu problemele reale ale acestei ţări... Câţi kilowaţi arşi de pomană, care înseamnă facturi uriaşe, plătite de proştii de noi, câte maşini şi costume scumpe, câte laptopuri şi mobile, câte interese personale rezolvate în timpul programului, câte ceasuri scumpe la mâinile lor, câtă mitocănie şi lipsă de logică, câţi nervi de maidan şi gesturi de paradă.... Nu-mi ajung indignarea şi tristeţea să-mi termin lista, dar, Doamne, e atât de lungă şi de dramatică... Aud a nu ştiu câta oară „fraudarea pensiilor”, dar cui îi pasă cu adevărat de bătrânii aproape morţi de foame, fără dinţi, fără medicamente, fără acoperiş? Parlamentarii sunt revoltaţi unul pe altul, frecventează emisiuni, îşi pregătesc discursul şi freza pentru tv, dar îi doare în coatele lor de aleşi de orice copil care moare de foame sau de boli cumplite, de accidente stupide sau chiar de nenorocul de a avea un Parlament infectat, murdar...
Închid televizorul, şterg praful şi încerc să-mi curăţ şi mintea de aceste gânduri. Dar, ca la orice curăţenie, sunt şi pete care nu ies, sunt şi lucruri care ar trebui mai bine aruncate decât recondiţionate...
