x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cine își asumă eșecul monetarismului?

0
Autor: Ionuț Bălan 21 Noi 2019 - 07:50
Cine își asumă eșecul monetarismului?


Relaxarea cantitativă făcută de principalele bănci centrale ale lumii e un fiasco, dar nimeni nu-şi asumă eşecul monetarismului. Banii băltesc în sistemele financiare, însă nu provoacă inflaţie, fiindcă nu trec prin economia reală, ceea ce contrazice postulatul lui Milton Friedman, potrivit căruia inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar.

Pe 19 octombrie 2006 am scris un articol (“Până şi inflaţia s-a furat în ţara asta”) în care precizam că inflaţia e un fenomen monetar - o masă bănească în exces -  numai ca efect şi mod de calcul. Cauza e deficitul de minute lucrate de angajaţi, cel de productivitate a utilajelor, preţurile de transfer asigurate de o politică monetară neadecvată ori lipsa capacităţii manageriale a antreprenorilor şi guvernanţilor. Din păcate, monetarismul acţionând doar asupra componentei de politică monetară şi a unor anticipaţii ce se consideră a fi raţionale - dar al cărora tratament e superficial când se apelează numai la pârghia monetară, în timp ce cea fiscală acţionează în mod greşit, iar cea structurală deloc - în loc să se ajungă la stabilitatea macroeconomică, se consolidează politicul şi marketingul. Ceea ce face să discutăm de o anumită rezistenţă la restructurarea pentru conservarea puterii politicului şi a marilor corporaţii aflate în directă conexiune, în detrimentul pieţelor şi a intrării de noi întreprinzători şi a producerii de mai multe evenimente. În fapt, când  vorbim despre conservarea puterii politicienilor este o exprimare destul de soft, fiindcă se poate discuta pe şleau despre sprijinirea unor state mafiote cu ajutorul politicului şi al marketingului.

Odată date aceste explicaţii putem să ne dăm seama de ce e băgată la înaintare o politică ce se bazează pe o accepţiune monetaristă greşită, ce a reprezentat un trend internaţional convenabil unei clase politice, aflate încă la putere, care-i permite să dea vina pe altcineva pentru greşelile sale, respectiv pe bancheri, alţii decât cei aflaţi într-un sistem relaţional cu politicul.

Simplificând chestiunea şi întorcându-ne la firul principal al discuţiei, pentru că diversele forme de neperformanţă nu pot fi aduse facil la un numitor comun, se recurge la instrumentul cu cel mai mare grad de standardizare: banii. Deci se poate pune semnul egal între inflaţie şi lipsa de eficienţă întotdeauna, nu doar uneori. Inflaţia e un fenomen monetar doar ca exprimare, nu în esenţa lui, destinat compensării pierderilor de productivitate.

Ca să rezum e uşor să pretinzi că dacă măreşti dobânzile sau reprimi cererea agregată, după cum susţine monetarismul, vei reuşi să soluţionezi chestiunea inflaţiei. La noi, de pildă, ani în şir fiscalitatea a crescut cu procente importante. Dar ce relevanţă poate avea jumătate de procent de dobândă de politică monetară, pe lângă cât de mare e influenţa impozitelor?

Precizez acest lucru pentru a întreba la ce ar trebui să reacţioneze banca centrală când dinamica preţurilor de consum diferă de cea a prețurilor din întreaga economie - reflectată de deflatorul PIB - ca urmare a impactului taxării?

Cei care pretind că politica monetară are rol determinant şi n-aduc vorba de fiscal sau structural nu identifică principii şi cum trebuie să se schimbe paradigma. Probabil că ei şi-ar dori ca banca centrală să „albească” toate iniţiativele politicienilor, oricât de vicioase ar fi ele.

Acest lucru,  cu o ultimă precizare: afirmația lui Milton Friedman legată de relația inflaţie masă monetară nu e izomorfă. Politica monetară nu combate, de fapt, inflația, ci doar realizează o distribuție a prețurilor. Prețul banilor nu devine unul “corect” când lipsa productivității e “combătută” cu relaxarea cantitativă (quantitative easing – QE).


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de