x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cine şi de ce vrea inflaţie

0
Autor: Adrian Vasilescu 14 Iun 2010 - 00:00

Dincolo de recesiune, dincolo de criza bugetară, două răni care sângerează, inflaţia şi şomajul, obsedează acum societatea noastră. Mai departe, obsesiile provoacă emoţii, iar emoţiile, de multe ori, deformează realitatea şi conduc la soluţii încărcate de subiectivism.



Inflaţia şi şomajul: când lovesc împreună, lovesc năprasnic. Iată motivul pentru care numeroase ţări, de-a lungul anilor, s-au străduit să aleagă: ori inflaţie, ori şomaj. Statele dezvoltate au preferat, când au putut, să "controleze" inflaţia, chiar dacă preţul a fost şomajul de masă. La noi, în schimb, opţiunile nu au putut fi tranşate la fel de simplu. Fiindcă România, cu excepţia anilor 2003-2008, când două milioane de români au plecat să lucreze în afara ţării, s-a lovit continuu, se loveşte şi acum atât de inflaţie, cât şi de şomaj. Reţetele altora n-au avut cum să ne fie de ajutor, nu ne sunt nici acum. Orice fel de încercare de aliniere la starea Europei, bunăoară, se loveşte în cazul ţării noastre de o sumedenie de particularităţi greu de definit. Şi cu atât mai greu de stăpânit.

Când spun însă că inflaţia e o rană deschisă, care sângerează, nu am în vedere dinamica actuală a acestui proces. Acum, creşterea inflaţiei e lentă. Dar se înmulţesc vocile care cer creşterea inflaţiei. Cer, de fapt, o inflaţie mare, care să ne ajute să facem creştere economică, să echilibrăm bugetul şi să fie plătite mai uşor datoriile către bănci. O nebunie. Pentru că ar fi o creştere pe hârtie, nominală - şi nu reală -, care ar pune în mişcare spirala venituri-preţuri şi nu ar face altceva decât să scumpească îngrozitor de mult costul vieţii. În plus, ar fi stimulat un climat extrem de periculos, cu evidente simptome de exacerbare a componentei psihologice a creşterii preţurilor. Ar fi induse anticipaţii aiurea, moleşitoare, ce ar deruta pieţele şi ar răvăşi economia.

Dar cine vrea inflaţie? S-a format un cor, pe mai multe voci, care se fac auzite în tot mai multe dezbateri publice, şi care nu strigă "Sus inflaţia", dar pledează fie pentru TVA mai mare, fie pentru ca BNR să tipărească banii şi să susţină bugetul. Şi mai sunt acele companii care văd în inflaţie soluţia profitului. Murdar, desigur.
Cea de-a doua rană, şomajul, îmbracă un aspect diferit. În primul rând, fiindcă nimeni nu cere mai mult şomaj. Dimpotrivă. Dar se face simţită visarea deşartă că dacă dăm drumul la inflaţie ar fi blocat şomajul. Cu alte cuvinte, mai multă inflaţie ar duce la mai puţin şomaj.

Adevărul este că inflaţia şi şomajul, împreună, formează un cerc vicios. Un cerc care, rostogolindu-se, transformă efectele în cauze şi cauzele în efecte. De aici frica unor politicieni că scăderea inflaţiei ar putea fi plătită cu o nouă explozie a şomajului. De unde această frică? Din istorie. O alegere devenise obligatorie: ori inflaţie, ori şomaj. Sunt în acest sens două exemple "clasice", din anii ‘70-'80: Marea Britanie şi Franţa. Prima a "liberalizat" şomajul ca să scape de inflaţie. A doua a început invers, ca să protejeze forţa de muncă, a văzut că nu merge şi a blocat inflaţia cu preţul creşterii şomajului. Dar toate astea au trecut.

De atunci s-a schimbat şi practica, s-a schimbat şi teoria. Viaţa a dovedit că o reducere a inflaţiei nu are neapărat ca urmare creşterea şomajului după câtva timp. Dimpotrivă, lupta împotriva inflaţiei pe termen mediu constituie cea mai bună garanţie a menţinerii locurilor de muncă. Dacă, bineînţeles, ar fi îndeplinite câteva condiţii: 1) convertibilitatea monedei naţionale, făcută la noi încă din 2006; 2) o balanţă de plăţi cu un deficit restrâns, ajustare impusă de recesiune în 2009; 3) o armonizare a ratei salariilor cu rata productivităţii muncii, rămasă încă un deziderat. Ţările care nu îndeplinesc aceste trei condiţii vor continua să se confrunte, concomitent, şi cu inflaţia, şi cu şomajul. Ca o sancţionare drastică.

Noi avem o şansă acum: să depăşim timpul inflaţiei. Mai ales că, în România, în această cursă nu se mai aleargă la galop, ci la trap. Iar inflaţia se transformă deseori în dezinflaţie.

Cheia dezinflaţiei o găsim în economia reală. Fără îndoială că multe companii, îndeosebi de stat, ar avea nevoie şi de un complex de oglinzi, în care să se privească şi să vadă cât de urâte sunt. Acest rol l-ar putea juca numai un sistem integrat de pieţe libere, care să funcţioneze ca un ceasornic. Numai un astfel de mecanism ar fi capabil să transmită companiilor semnale de avertizare privind consumurile, personalul, folosirea resurselor, preţurile. Şi, desigur, să plaseze aceste companii - dar şi guvernul! - într-un climat de disciplină financiară, de sancţiuni draconice pentru încălcarea regulilor financiare. Dar şi de stimulare a iniţiativei. Într-o astfel de arenă, banii nu s-ar mai duce în preţuri, ci în investiţii şi afaceri.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de