Cine-ţi dă dreptul să ai păreri?

Cât timp am exprimat doar păreri scrise, la ziar şi în cărţi, n-am avut parte de vizaviuri agresive cu cititorii. Ziarul şi cartea legitimează până şi cele mai discutabile opinii. Dacă ai ajuns să fii publicat, în­seamnă că e cineva deasupra ta care garantează îndreptăţirea şi calitatea opiniilor tale.

Aceleaşi opinii rostite însă la te­levizor nu mai beneficiază de această presupusă cenzură ori ga­ranţie. Între tine şi public nu mai există un arbitraj. De aceea, unii te­les­pectatori se socotesc, la rân­du-le, liberi să-ţi dea replică pe unde te prind: în autobuz, pe stradă, la pia­ţă. Abordarea precipitată în­ce­pe cu o întrebare, de regulă ace­eaşi la oameni diferiţi: Cine-ţi dă, domnule, dumitale dreptul să ai pă­reri despre orice? Ai diplomă? Ai adeverinţă? Că există şi persoa­ne în care nevoia confruntărilor pe o idee naşte numai după ce trag niţel la măsea, nu-i o problemă. În cazul lor nu lungeşti vorba, fiind­că trec repede la agresivităţi. Când însă o întrebare e formulată în acelaşi chip de oameni de con­di­ţie diferită, ea cere obligatoriu un răspuns.

Aşa-numiţii formatori de opi­ni­e trebuie să fie oricând pregătiţi să lă­­murească relaţia lor cu publi­cul, de­oarece media – adică presa scri­­­să, radioul, televiziunea şi ce­le­lal­­te mijloace de răspândire a opi­niei – au ins­ti­tu­ţi­o­na­lizat-o. Alt­fel spus, i-au asigu­rat formato­rului de opi­nie "dreptul". Dife­renţa faţă de dreptul la opinie într-o specialita­te, pe care îl oferă studiile, di­plo­me­­le şi realizările profesionale, constă în aceea că dreptul for­ma­to­rului de opinie se câştigă. Pentru acest drept nu se eliberează cer­tificate, atestări şi susţineri prin legi. Opinia la televizor e o vorbă în vânt. E ca o sămânţă purtată de vânt. Dacă ajunge pe un sol rodnic, produce o buruiană, un copac, un spic de grâu. În multe cazuri, chiar recolte bogate. Ivindu-se po­si­bilitatea ca opinia individului să fie judecată de milioane de teles­pec­tatori şi cititori de presă scrisă, e firesc ca o bună parte din public să intre la idei. În discuţie, prin ur­mare, apare un dublu drept, al ce­lui care exprimă opinii şi al celui care se uită la televizor ori citeşte zi­a­rul. Publicul beneficiază de fapt şi de un al doilea drept: să bu­to­ne­ze telecomanda sau să arunce zi­a­rul la coşul de gunoi. Orice drept se însoţeşte de o obligaţie. Uneori, un drept la opinie, câştigat într-o ecuaţie de credibilitate cu tim­pul şi cu publicul, generează un întreg recurs de obligaţii. Ai zis, plăteşti pentru ce ai zis! O opi­nie poate să inflameze o naţiune, şi atunci obligaţiile se înmulţesc exponenţial. Dreptul de a acţiona ca formator de opinie rezultă chiar din realitatea că doar o câtime din publicul mediei are reacţie la opi­nii. E un drept care creează re­ac­ţia, ca de la cel care gândeşte tot timpul la cel care trebuie urnit din loc ca să gândească. E mai degrabă o îndatorire a vieţii civilizate decât un drept ce trebuie probat.