Coasta de Azur

Puţine regiuni din Europa, dar şi din lume au avut asupra artiştilor un efect magnetic atât de puternic precum Coasta de Azur. Această zonă a Franţei unde Munţii Alpi se prăbuşesc în Marea Mediterană degajă un fel de magie naturală, este un loc în care frumuseţea se întâlneşte cu energia reliefului şi a mării. Energiile care se întâlnesc aici sunt însă şi de ordin cultural, pentru că tot aici îşi dau mâna geniul Italiei cu grandoarea Franţei, totul pe vestigiile a două  civilizaţii antice, cea greacă şi cea romană.  

Toată zona cuprinsă între Nisa şi Menton nu este însă franceză decât de 150 de ani. Italia şi-a plătit de fapt preţul unificării acceptând ca acest minunat segment al Mediteranei să fie definitiv încorporat Franţei. Dincolo însă de toată această problemă de frontiere, cei care au conferit primii un titlu de nobleţe Coastei de Azur sunt englezii. Timp de două secole, nobilimea engleză a colonizat această coastă a Mediteranei pentru a scăpa de frigul şi de ceaţa din Anglia. În secolul al XVIII-lea, medicii englezi le prescriau automat un sejur la Menton pacienţilor care prezentau simptome de tuse. În 1763, un anume Tobias Smolett vizita Nisa şi regiunea din jur şi se minuna de faptul că în luna ianuarie amandierii erau înfloriţi. Impresiile sale de călătorie publicate în Anglia au avut atunci un efect atât de imens, încât au declanşat practic fenomenul turismului pe Coasta de Azur. Era o vreme când „turiştii” aveau însă suficienţi bani pentru a-şi construi fie un palat, fie o vilă barocă la Cannes, la Nisa sau la Menton.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, când calea ferată a ajuns pe Riviera franceză, Coasta de Azur a devenit la modă în Europa. Dintr-un motiv misterios, toată lumea s-a simţit ca acasă în această regiune. Inclusiv ruşii care au cultivat-o ca pe o prelungire a Yaltei. Americanii au fost însă cei care au lansat moda sezonului de vară pe Coasta de Azur. Până la sfârşitul primului război mondial, era de „bon ton” să vii să-ţi petreci iarna la Monte Carlo sau la Cannes.

Scriitori precum Scott Fitzgerald sau Ernest Hemingway au fost pionierii noii tendinţe, de a rămâne şi în timpul verii pe această coastă a Mediteranei.

Perioada interbelică şi primele decenii de după al doilea război mondial au reprezentat epoca de aur a picturii pe Coasta de Azur. Nenumăraţi artişti s-au instalat în regiune pentru perioade mai lungi sau mai scurte, iar unii chiar definitiv. La Biot, lângă Antibes, poate fi vi­zitat Muzeul Naţional Fernand-Léger, la Antibes există un muzeu Picasso, la Cagne-sur-Mer poate fi vizitată vila în care şi-a petrecut ultimii 12 ani din viaţă Renoir. Extrem de mulţi pictori s-au lăsat seduşi de farmecul unui mic burg precum Vence: Matisse, Dubuffet, Soutine au trecut pe acolo.

Chagall s-a instalat la Saint-Paul-de-Vence, unde a conceput de altfel picturile cu care urmau să decoreze cupola Operei Garnier de la Paris. Lângă Saint-Paul-de-Vence a apărut la jumătatea anilor ’60 unul dintre cele mai uluitoare muzee de artă modernă din Franţa, cunoscut sub numele de Fundaţia Maeght. 200.000 de turişti şi iubitori de artă vin anual să-l viziteze, pentru că acest muzeu reprezintă cea mai sublimă sinteză între natură şi arta modernă. Construit pe o colină, în mijlocul unei păduri de pini maritimi, perfect integrat în peisaj, muzeul dispune de una dintre cele mai bogate colecţii de artă modernă din lume. El este de altfel în acelaşi timp un muzeu în aer liber prin grădinile şi terasele sale unde sunt expuse sculpturi de Juan Miró, prin fântânile sale care poartă marca unui artist precum Pol Bury, prin mozaicurile sale semnate de Chagall.

Artiştii care au luat cu asalt Coasta de Azur n-au făcut-o însă numai pentru că au fost inspiraţi de calitatea luminii, de culoarea cerului şi a mării, de majestuoasa sălbăticie a stâncilor, de frumuseţea palmierilor şi a chiparoşilor, de parfumul mimozelor şi de concertul estival al greierilor. Aceşti artişti au fost motivaţi şi de faptul că şi-au găsit, la faţa locului, o clientelă extrem de bogată şi avidă de artă. Sutele de mii de vile construite doar în ultima sută de ani au avut nevoie de decoraţii interioare şi exterioare, de tablouri şi de statui, de mozaicuri şi de obiecte de ceramică, de vitralii şi de lămpi... Pe scurt, artiştii s-au aflat într-un fel de paradis economic de natură să-i stimuleze şi în acelaşi timp să-i pună în valoare.

Coasta de Azur este, uman vorbind, o adevărată răscruce de vânturi. Într-un fel sau altul, toată Europa şi toată planeta sunt reprezentate aici, fie doar şi prin faptul că indivizii cei mai bogaţi din lume vin să-şi piardă banii la cazinoul din Monte Carlo.