Coincidenţe semnificative

O cititoare m-a întrebat într-o scri­soa­re cum se face că toate semnele şi detaliile vieţii de zi cu zi o împingeau către relaţia cu un bărbat, dar – în cele din urmă – s-a dovedit că relaţia nu era posibilă, că iubirea nu era acolo, că omul cu pricina nu-i aducea imaginea iubirii din visul său? Dacă „semnele” vieţii nu sunt întâm­plă­toa­re şi dacă te conduc într-o direcţie gre­şită, care-i cauza acestei situaţii? Cum se face că toate semnele, toate evenimentele par a se aşeza cap la cap pentru a te duce pe un drum al su­ferinţei, în vreme ce tu cauţi dra­gostea, sprijinul, speranţa şi încre­derea în existenţă? Oare te amăgeşte Dumnezeu? Cum apar aceste mo­men­te sau evenimente sincronistice, aceste stranii coincidenţe în viaţa de zi cu zi, cum se face că multe dintre ele par coborâte direct din mintea ta, din dorinţele şi din visele tale, dar te duc, în acelaşi timp, către ceea ce nu vrei, nu-ţi doreşti, nu-ţi place sau te face chiar să suferi copios?

Eu însămi am cunoscut această desfăşurare sincronistică a existenţei şi, la fel ca cititoarea amintită, am parcurs drumuri pe care mi le arătau semnele, ajungând – în cele din urmă – faţă în faţă cu propriile mele ima­gini, cu reflecţiile dureroase ale felului în care gândisem. Din astfel de evenimente, aparent amăgitoare, am învăţat că suntem creatorii propriului film, că viaţa noastră-i ca o peliculă, pe care o facem, o ţesem, o înodăm singuri, prin alegerile noastre. Lumea înconjurătoare ne arată întotdeauna semnele de drum, aşa încât mergem prin viaţă ca pe un bulevard înţesat de reguli şi imagini, de semne de circulaţie şi uităm că noi le-am creat lăuntric.

Ca şi cum ne-am fi regizat filmul, dar am uitat. Ca şi cum ne-am fi scris scenariul, dar am uitat. Ca şi cum suntem actorul şi audienţa, dar am uitat. Noi ne creăm filmul în interior, prin trăire, prin imaginaţie, prin vizualizare, prin alegere raţională. Lumea exterioară ne stimulează continuu şi determină apariţia unor imagini şi dorinţe noi în interiorul nostru, lumea ne sti­mu­lează să facem schimbări în pro­priul film al vieţii şi apoi imaginile din exterior se derulează după scenariul interior. Semnele pe care le vedem în lume şi pe care le credem făcute de alţii sunt expresii ale filmului din mintea noastră. Când semnele ne amăgesc se întâmplă pentru că ne-am amăgit singuri înainte.

Iată de ce întâlnim la capătul unei căutări, cum ar fi căutarea perechii noastre sau a fiinţei pe care-o dorim pentru totdeauna lângă noi, expresia simbolică a credinţelor, a trăirilor, a sentimentelor şi a gândurilor noastre despre iubire. Semnele care ne duc către un partener fals nu sunt in­co­recte şi nu sunt greşite; ele ne arată cum gândim, ce gândim şi cum ve­dem dragostea în interiorul nostru. Evenimentele se pot aşeza sincronistic, adică sub forma unor coin­ci­denţe semnificative, se pot des­fă­şu­ra ca şi cum suntem chemaţi de către o pute­re spectaculoasă către un om sau o si­tuaţie, iar atunci când ajungem acolo, ne simţim dezamăgiţi. Ceea ce găsim nu-i ceea ce ne dorim. Nu-i ceea ce vi­săm. Nu-i frumos, nu-i bun, e plin de suferinţă. Ne aflăm în faţa filmului nostru chiar atunci. Filmul sau finalul lui ne spun că aşa am gândit noi iu­birea.

Am văzut-o plină de suferinţă. Am văzut-o în eşec. Am simţit că-i o amăgire şi am trăit durerea de a ne afla în minciună. Ceea ce vreau să subliniez acum este faptul că „sincronicitatea” (ştiţi că a fost studiată de către Carl Gustave Jung, unul dintre cei mai mari psihanalişti ai lumii) sau coincidenţa semnificativă ne pu­ne faţă în faţă cu propriul film inte­rior. De aceea există şi sincronicitate negativă; puterea imaginaţiei, a minţii umane este tocmai aceea de a crea filmul numit „viaţa noastră”. Dacă ve­dem că iubirea-i suferinţă, eşec şi de­ziluzie, dacă nu putem „crede” că există fără a o vedea fizic, atunci eve­nimentul sincronistic ne va prezenta imaginea clară a credinţei noastre, dar întrupată în evenimente exterioare.

Semnele vieţii sunt corecte întotdeauna. Nu ne amăgesc semnele, nu ne amăgeşte nici Dumnezeu. Ne amăgim singuri, gândind că iubirea ne lipseşte, că răul este puternic, că urâţenia şi suferinţa sunt reale. Pe măsură ce învăţăm să credem că există cele mai bune lucruri posibile pentru noi, să trăim intens această credinţă, să avem încredere neclintită în bine, în ciuda răului sau a de­zi­lu­ziei, semnele vieţii ne vor arăta ima­gini care ne pot face mai fericiţi, căci la capătul drumului cu semne vom găsi în mod exact şi precis imaginile trăite de noi ca fiind reale!