x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Coji de suflete

0
Autor: Marian Nazat 13 Aug 2010 - 00:00
Coji de suflete


Plouă sanchiu. De câteva zile. Cu pauze scurte, prea scurte ca să mai privim cerul. Un cer strâns într-o broboadă cenuşie, din care ies cârlionţi de nori. Prin geamul maşinii, viaţa îmi pare azi o acuarelă umedă. Un tablou cu contururi vagi şi imprecise, mereu în schimbare. Liniile se frâng şi dispar la atingerea picurilor de ploaie, se transformă în forme basmice. O pensulă nevăzută se joacă pe parbriz, mâzgălindu-l în nuanţe niciodată ferme, definitive. E un provizorat de culori care farmecă şi îndeamnă la visare! Imaginaţia o ia razna şi se trezeşte la realitate, speriată şi revoltată, sub tirania primului claxon din infernul rutier.

Plouă surd acum. Şi înfundat. Pe geamul maşinii se preling întruna stropii de ploaie şi atât. Restul fusese închipuire lichidă, fulgurantă şi ludică.
Păşesc preocupat. Strada e aproape pustie. O pustietate somnolentă şi parcă zăresc urdorile dimineţii văratice. Ajung în dreptul unei cofetării pentru prichindei. "Piticot" îi zice. Încetinesc pasul şi privesc dincolo de vitrină. Un paradis de ciocolată şi marţipan. Zăbovesc orişicât la poarta lui, adulmecând parfumurile ce plutesc din belşug în aerul comestibil. Mă desprind anevoie, copilul din mine se lasă convins cu greu. Ar mai rămâne acolo să se ghiftuiască şi să-şi îndese în buzunarele strâmte dulciurile la care râvneşte cu nesaţ. Îl aud suspinând şi bodogănind, dar geaba.

Sunt neînduplecat. Trec mai departe. Imediat e iadul. Sau mi se năzare? Da' de unde. E un magazin de obiecte funerare, cu coşciugul expus în geam. Reclama e mama comerţului, inclusiv al comerţului cu moartea! Deoparte şi de alta a sicriului descoperit, lăcuit şi împodobit cu dantele albe, stau patru lumânări. Înalte şi zvelte, invitându-te, pasămite, să încerci confortul copârşeului meşterit după ultima modă. În fundul magazinului şade un individ revărsat. Zâmbeşte negustoreşte, rugându-se, probabil, să-şi sporească afacerea. Să-şi umple tronurile cu marfă şi să le vândă cu câştig.

Uit pe loc de amandinele din vecinătatea paradiziacă şi caut copilul care mă întovărăşise până atunci. Nu-l mai găsesc, a dispărut brusc. Sunt însoţit însă de un moşneag care îmi seamănă. Dar aduce şi cu puştiul de adineauri. E posac şi lipsit de expresie. Are o paloare pământie şi se tot învârteşte pe lângă sicriu. Îl pipăie preocupat, îi mângâie muchiile, ca şi când ar dori să se împrietenească. Dă să sară înăuntru şi să-l încerce pe de-a-ntregul, să-l probeze. Ţâşnesc spre el şi-l apuc de mână, smucindu-l straşnic. Îşi schimonoseşte faţa zbârcită şi oftează adânc. Îi aud durerea fără margini şi-un dor de copilărie mă străfulgeră. Înţepenesc între cofetărie şi pompe funebre, n-aş vrea să merg nicăieri. Aş coti-o înapoi, însă nu mi se permite. Doar în faţă, numai în faţă, iar în faţă e coşciugul gata primenit să-mi găzduiască pe veci precaritatea de-o clipă. Ori focul purificator al incinerării. Ce penurie de alternative!

Soţia colegului meu de bancă poartă încă sechelele unui accident cerebral. I-au trebuit curaj şi voinţă ca să răzbească boala. Şi a biruit-o, chiar dacă semnele n-au dispărut. La ultima întâlnire de la liceu, parcă pentru a se scuza, mi-a mărturisit că e o "supravieţuitoare" şi a zâmbit amar. La plecare, ne-a zis nouă, ăstora norocoşi, cu o voce venită de altundeva, "să ne bucurăm de viaţă, să n-o risipim, că nimic nu merită s-o irosim". Era noapte atunci, la rostirea acestui adevăr ignorat cu desăvârşire altminteri. Suferinţa vorbise, nu ea, soţia colegului meu de bancă! Durerea are obiceiul ăsta de a spune mereu adevăruri neconvenabile. Bucuria deformează realitatea, o falsifică, ca să ne aşezăm mai bine în amăgirea cotidiană.

Supravieţuind prin luptă fiecărei zile, femeia aceea încă tânără a simţit nevoia să ne îndepărteze voalul de pe ochi, să ne reamintească un lucru banal. Că viaţa e trecătoare. Venită dinspre un om încercat de soartă, banalitatea e în stare să cutremure, să îndemne la meditaţii. Altfel, ea nu e băgată în seamă, sună spart. Degeaba se căzneşte fericirea să ne atenţioneze că suntem muritori. Cine s-o ia în seamă, aşa sulemenită şi vulgară?

Pe aleea dintre blocuri sunt bănci cu nemiluita. Oamenii îşi trag oleacă sufletul ostenit şi tăifăsuiesc vrute şi nevrute. Să le treacă timpul.Vieţuirea adică. La revărsarea zorilor, în jurul băncilor sunt maldăre de coji de seminţe. De dovleac, de floarea-soarelui... Din păcate, în urma celor mai mulţi oameni atât rămâne. Coji de seminţe. În definitiv, la moarte nu suntem altceva decât coji de suflete. Iar cojile de oameni sunt aruncate în pământ, pe când sufletele-seminţe se duc Dumnezeu ştie unde!

P.S. Începând de mâine mă găsiţi şi în Jurnalul de duminică, în serial cu "Jurnalul de la Estoril", un mănunchi insolit de gânduri şi impresii de vacanţă.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de