Cojile de salam şi galopul armăsarilor

Vasile Muraru, fostul frate siamez în ale râsului alături de Nae Lăzărescu, a fost obişnuit cu premiile. Încă de student a pus mâna pe premiul cel mai talentat tânăr actor. Trebuia să joace într-un scheci rolul unui miliţian, care fila un grup de excursionişti pentru a-i amenda că aruncă gunoaie, după ce mănâncă merindele într-o pajişte. A stat pitit miliţianul Muraru, scoţând nasul lui agabaritic din tufiş, pentru a-i amenda pe turiştii necivilizaţi. Dar lui Muraru i-a încolţit ideea de a schimba scenariul scheciului, poanta cu amenda părea cam mălăiaţă şi atunci Năsosul a improvizat un alt final. Înfometat de atâta pândă, miliţianul i-a lăsat în plata domnului pe excursioniştii cu gunoaiele lor şi a mâncat cojile de la salam aruncate de ei în iarbă. S-a prăpădit de râs juriul la vederea lui Vasile cu cojile de salam de vară printre dinţi şi i-a dat premiul. Campion al improvizaţiilor era şi Jean Constantin. Povesteşte Sergiu Nicolaescu că, în filmul “Nemuritorii”, oştenii lui Mihai Viteazul se întorceau acasă şi au fost prinşi de otomani. După ce locotenenţii lui Mihai le mai dăduseră câte o bătaie turcilor, aceştia au hotărât să-i chinuiască pe valahi cu o metodă plină de cruzime. I-au îngropat în nisip până la gât pe vitejii români, rămăseseră doar capetele afară din nisip şi au dat bice unor armăsari să alerge nebuneşte printre frunţile oştenilor noştri. Oricând o copită de cal în galop putea să sfărâme capul unui oştean român “turnat” în nisip. Se temeau actorii de pericolul acestei scene, se cuibărise frica şi în Sergiu Nicolaescu, juca şi el în secvenţa asta. S-a auzit atunci glasul băncosului Jean Constantin, a improvizat strigătura: “lasă, lasă, că ajungem noi acasă, dar să nu ne scape o balegă direct pe frunte!”. S-a detensionat   atmosfera încordată prin această improvizaţie a lui Jean. Şi pe gazon, şi în afara lui, Rică Răducanu era mare meşter în glume: “Se instalase moda acea de fiţe, să conduci maşina cu mănuşi găurite şi cu degetele afară. Cum să stau eu, Rică, departe de fiţele astea, mă făceam de băcănie în Giuleşti. Intru în magazinul de auto şi îi cer piţipoancei de vânzătoare nişte mănuşi pentru volan. Ce număr, mă întreabă gagica privindu-mi palmele astea cât lopata. Răspund imediat: ce număr, 2 B 3154, numărul maşinii!”.