x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Colecţia de spărturi

Colecţia de spărturi

10 Apr 2009   •   00:00

Deşi simt că sunt foarte aproape de înţelesul unor întâmplări şi situaţii ciudate, nu sunt niciodată suficient de aproape, ca să pot spune că îl stăpânesc.



Faptul, însă, că mă întreb adesea care le e sensul, raţiunea lor s-ar putea să fie chiar ceea ce caut. N-ar fi pentru prima oară când întrebările sunt mai productive spiritual decât răspunsurile.

Mă tot întreb, de exemplu, ce înţeles ascundea colecţia de spărturi din casa unui vestit negustor de antichităţi, casă plină tot timpul de prieteni şi de vizitatori. Cum foarte multe din aceste întruniri se terminau aşa cum începeau, cu "Hai să trăieşti!" şi în clinchet de pahare, câteva pahare se ciobeau, nici cănile cu vin nu scăpau toate întregi şi colecţia de spărturi se îmbogăţea cu piese care, cu doar câteva ore mai devreme, chiar fuseseră de colecţie. Patronul, oricât ar fi fost de ameţit insista ca sticlăria, astfel sacrificată pe altarul prieteniei şi al unui vin bun, să fie orânduită cu mare grijă pe rafturile cămării întunecoase, care tezauriza colecţia de spărturi, ca şi cum tocmai le crescuse preţul. Uneori, se şi repezea la curioşii, care voiau să vadă cât de afectate erau spărturile, prevenindu-i "Atenţie, că se sparge!". Se înmulţeau în semiîntunericul cămării cu mistere tot felul de obiecte din porţelan, ceramică, cristal sau faianţă, ca într-o conjuraţie tăcută a învinşilor de toate naţiile, adunaţi în moarte de aceeaşi slăbiciune: rezistaseră veacurilor, dar nu şi nesfârşitelor chefuri din casa negustorului.

În perioadele de trezie mahmură a frăţiei de cheflii, îndrăzneam să iau din rafturi câte un obiect ciobit, ca să-mi dau seama la lumină ce valoare se pierdea o dată cu ciobirea, iar din camera alăturată, ca şi cum omul vedea prin ziduri, răzbătea glasul stăpânului: "Lasă-l la loc, nu-ţi mai băga nasul, că precis spargi ceva!". Şi tot grupul mă privea apoi ca pe unul care ignora o regulă sacră.

O explicaţie a situaţiei trebuia căutată, probabil, în fascinaţia pe care o exercită asupra oamenilor de toată starea perfecţiunea rănită sau distrusă de o agresiune neaşteptată. Aceeaşi curiozitate dublată de uimire, pe care o manifestăm când vedem mort un om care, cu o clipă mai devreme, era viu. Arheologii cu experienţă văd cu ochii minţii în oricare ciob scos la lumină din săpături forma de odinioară a obiectului. S-ar spune că imaginaţia compensează prin sentiment ceea ce vasul pierde din întreg. După ce negustorul şi-a schimbat casa, nimeni n-a mai pomenit de colecţia lui de spărturi. După nişte ani însă, ca după scurgerea unui timp de graţie, unii din cei care o cunoscuseră au început să se întrebe de soarta acestora. Evitau să-l întrebe de ea şi pe negustor. Când cineva suferă o pierdere grea e mai bine să-l laşi în lumea lui, să nu-i stârneşti amintirile. O fi azvărlit-o la gunoi cu conştiinţa confuză a unui sinucigaş? O fi împachetat-o şi ascuns-o într-un loc cunoscut numai de el? Unele lucruri trebuie să le laşi aşa cum sunt, să nu le deranjezi cu întrebări.

×
Subiecte în articol: editorial