x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Colegii chinezi

0
Autor: Tudor Octavian 23 Feb 2010 - 00:00
În anii studenţiei, cele mai multe cămine fuseseră la vremea lor bănci sau oficine administrative. Două trimestre am ocupat un pat într-un fost birou circular, care aducea mai mult a cabinet de bancher decât a dormitor. Te aşteptai ca din clipă în clipă să bage cineva capul pe uşă şi să întrebe: Măi, ce-i cu voi aici?

Senzaţia aceasta de provizorat era întreţinută şi de colegii de paturi chinezi, repartizaţi în camerele cu români, ca să ne înveţe mai repede limba. Ziua, chinezii nu se dezbrăcau niciodată. Stăteau pe marginea patului, ţepeni, în costumele lor de activişti căpătate de la stat, tot timpul cu ochii într-o carte. Erau trei şi proveneau din regiuni diferite ale Chinei. Comunicau doar prin scris şi, din când în când, cu voce tare, în limba rusă.

Proveneau din regiuni diferite, unde scrierea şi înţelesul cuvântului scris nu se schimbase, dar pronunţia evoluase spre dialecte şi chiar către limbi locale.

Deoarece o rupeam binişor în ruseşte, mai bine zis în lipoveneşte, reuşeam să mă înţeleg cu chinezii în toate treburile simple ale zilei. Chinezii aveau burse, duble faţă de acelea ale bursierilor români, dar mâncau numai supe chioare, cu apă fiartă, sare, tăiţei şi zeamă de roşii, iar din banii rămaşi Ambasada cumpăra alimente, orez şi conserve mari cu ulei şi roşii şi le trimitea familiilor lor din ţară sau în zonele calamitate.

Chinezii evitau discuţiile pe seama situaţiei tragice de acasă. În China, se murea de foame. Nu mureau nişte persoane, mureau milioane de oameni.

Chinezii se trezeau toţi la cinci dimineaţa, beau un ceai, la fel de chior ca şi supa, toceau două ore, se duceau la cursuri, preparau supa de prânz într-o fostă odaie de servitori din cămin, toceau iarăşi până la supa de seară, după care veneau în dormitor unde mai toceau două ceasuri bolborosind şi ridicând ochii în tavan, până ce se dădea oficial stingerea.

De multe ori, cei trei români din cameră stăteam la palavre cu lumina aprinsă până după miezul nopţii, însă chinezii la unsprezece fix adormeau. Parcă erau comandaţi energetic de la distanţă. Orice i-ai fi întrebat pe cei câteva zeci de studenţi chinezi din cămin, căpătai nişte răspunsuri trase la indigo.

Deşi erau îndoctrinaţi cu maoism şi purtau tot timpul Cărticica roşie la ei, din care citeau uneori demonstrativ, aveau şi momente în care în privirile lor şi în felul în care conversau cu multe cuvinte şi expresii româneşti se simţeau accente personale. Ca şi cum ar fi vrut să ne spună că erau oameni ca şi noi, dar că trebuiau să mai aştepte, până ce se vor linişti lucrurile.

Unul din cei trei a lucrat ulterior la Ambasadă. Despre al doilea am aflat într-un mod foarte ocolit cum că ar fi fost trimis mai departe la studii, în Belgia, şi că la revenirea în China, în plină "revoluţie culturală" ar fi sfârşit-o tragic, pentru că în Occident, oricât s-ar fi ferit, se contamina de capitalism, avea putinţa să compare şi ar fi putut să-i contamineze şi pe alţii de europenism la întoarcerea în ţară.

Al treilea, care în cămin era un fel de politruc, a devenit translator sau cam aşa ceva. Avea un cap mare şi greu şi un râs contrafăcut. Nu ştiu de ce, dar de câte ori aud că nu ştiu care a fost turnător la Securitate, mă uit la el să văd dacă are capul mare şi greu.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de