Colind înlăcrimat

Mă uit la poza de nuntă a părinţilor mei. Singurii care lipsesc din ea sunt chiar ei. Ştiu însă că nu pot fi plecaţi prea departe. Altminteri, n-ar fi iarnă tot timpul în poza aceasta. Adică şi primăvara, şi vara, şi toamna. Cel mai frumos e atunci când este iarnă şi-afară, fiindcă pot intra eu însumi în poză.

Cum o fi arătând mama tânără, ieşind la braţul tatei, tânăr şi el, din biserică? D-aia şi intru în poză, să-i văd! Dar nu-i găsesc pe nicăieri. Poate i-a acoperit ninsoarea cu totul. Poate i-a transformat gerul în flori de gheaţă la geamul prin care priveşte Dumnezeu spre pământ.

Nu le găsesc nici măcar nunta. Dar îmi dau seama de ce. Ei s-au luat fără nuntă. I-a cununat iarba verde a câmpului. Şi le-au fost martori câteva fulgere. După care a răsărit din dragostea lor cu miros de ţărână o ploaie mare. Apoi curcubeul, din care am coborât eu, într-o zi de toamnă de pe la sfârşitul primăverii. Ca să le fiu dar de nuntă. Şi le-am fost, chiar dacă nunta lor lipseşte din poză. Ce bine că nu lipseşte iarna! Să-i tot colinzi la fereastra ei îngheţată pe părinţii tăi tineri! Şi să aştepţi, să tot aştepţi să iasă cineva din casă, dar să nu apară nimeni, ca şi iarna trecută, ca şi iarna de mai-nainte, ca-n toate iernile din viitor, o mie, un million de ierni, să trăiţi, să-mbătrâniţi, ca merii, ca perii, în mijlocul…

Singur în mijlocul pozei de nuntă a părinţilor mei! Le strig din pragului noului an să-mi ceară orice, întrucât puterea mea de om încă viu este mare! Atât de mare încât pot sta un million de ierni în genunchi, cântându-le, împreună cu viscolul, La anul şi la mulţi ani! Poate că lor o să li se pară că nu e vorba de ani, ci de lacrimi!