x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Columb cel milos

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 02 Iun 2012 - 18:55
Columb cel milos


Intr-o dimineata, Columb, dupa un profund somn odihnitor, aruncandu-si privirea pe fereastra, a simtit un chef nemaipomenit de nou. Avea casa chiar pe plaja, in vecinatatea unui golf in care lenevea de saptamani, de luni sau, poate, de ani de zile, corabia sa. O facuse demult, pe cand inca visa la primul sau brici si sapun de ras.

Era o corabie buna, solida, lucrata cu credinta, speranta si cu lemn din belsug.
Cum spuneam, in dimineata aceea, deschizand fereastra, orizontul i-a vorbit intr-un fel aparte... Nu a mai catadicsit nici sa se incalte. Si-a luat la repezeala un burduf cu apa si a alergat pe punte. Grabit, a ridicat ancora, a lasat velele, toate, si s-a infipt la timona, privind numai inainte. Avea vant bun, tot mai bun. Nu si-a mai intors defel capul spre uscat. Nu a mai stiut nici de amintirea acestuia. Doar zambea, cu ochii lipiti de zarea unde Soarele saruta Marea, coborand mereu si nereusind decat o atingere timida si tremuratoare a valurilor ei albastre.

Vantul nu slabea, si Columb suradea increzator ca va ajunge la impreunarea nesigura de foc si apa. Plutea iute si lin, iar etrava nu facea mai mult zgomot decat ar fi starnit taisul unui stilet, sfasiind complice spatele unei rochii de matase. Inainta Columb, sfasiind, complice cu gandul, timpul.

Patruns de binele sau abia a simtit lovitura perfida a stancii de sub unde. De aceea nu a luat-o in seama. Si-a amintit de ea tarziu, cand a vazut babordul inclinandu-se si vela triunghiulara a focului imbibata cu apa. "Hmm... ceva nu e bine – isi spuse. Sa ma fi lovit cu adevarat varful unei stanci, atunci cand, sub picioarele mele, corabia a tremurat scurt? Parca n-as crede... Doar in drumul meu nu exista stanci. E o calatorie prea importanta. Pentru mine. Pentru noi toti. Si mai cu seama pentru cei care vor urma."

Corabia se inclina amarnic insa. Carma luase aer, ridicandu-se ca un steag deznadajduit, iar vela focului se jilavise. "Trebuie sa fie vreo spartura in coca. Asta e...", mormai ca pentru sine si, pentru prima oara, Columb a uitat de orizont si, lasand din maini inutila timona, a coborat in cala. Bezna!... Ba nu. In babord era o spartura luminoasa prin care apa izbucnea cu muget, bolborosind furioasa. S-a repezit intr-acolo si, panicat, a astupat gaura cu mainile amandoua. Apa s-a oprit si, usurat, a oftat, scrutand bezna. In cateva clipe, ochii i s-au invatat cu intunericul si a vazut: sute de sobolani disperati inotau orbecaind incoace si-ncolo. Nenumarati insa horcaiau, cu plamanii plini de apa sau pluteau cu burtile umflate. Fiintele mureau langa el.

S-au observat unii pe altii cam deodata. "Iata-ne salvatorul!" – pareau sa strige ochii salbaticiunilor, si Columb le-a inteles de indata mesajul. Sau cel putin asa a crezut si a prins sa culeaga sobolanii inspaimantati. Ii baga in san, ii indesa in buzunare, ii inghesuia in poalele camasii si alerga cu ei sus pe punte, la aer si lumina. Cobora si urca iar si iar, insa jos se nasteau alte sute de lighioane infricosate. De acum, spartura nu mai avea lumina. Apa crescuse si suvoiul clocotea neinfrant in adancul calei. Columb insa nu avea decat un gand: vietuitoarele trebuiau salvate. Gafaia, coborand si urcand scara lunecoasa, incarcat cu trupuri tremuratoare, asemenea unui urias ciorchine cenusiu.

Un tipat de pescarus l-a oprit. Pe orizont, soarele se ineca. Si-a plecat ochii apoi si a inteles: calma si calda, Marea spala puntea cu valurele de o palma, placide, furand, unul cate unul, sobolanii salvati. Jur-imprejur, o multime de sobolani pluteau fara suflare, cu ghearele chircite si buzele vinete. Prova nu se mai vedea. Din vela focului se mai zarea un colt, iar catargul rasarea direct din luciu, ca un urias corn de inorog , tot mai aplecat pentru lupta. Pentru lupta?... Care lupta? Timona scartaia libera, clatinandu-se, parca dand din cap a mirare, miscata de lopata carmei in care se juca vantul. Inca era vant bun. La ce bun?

Soarele murise fara scapare, sorbit de buzele albastre ale marii, in vreme ce un asternut purpuriu de nori se grabea sa ascunda idila.
Apa crestea. Ii ajunsese la genunchi, la cingatoare. Ghemurile cenusii prinsera atunci sa sara in unde, bezmetice, parasindu-l si descoperindu-i trupul plin de zgarieturi subtiri, invesmantat in suvite de sange: urme de gheare si de dinti marunti, facute din frica, suportate cu dragoste.

"Da – isi spuse atunci Columb – trebuia sa ajung departe... Sa tin cursul neabatut spre apus si atunci soarele nu mi-ar fi murit. Ar fi sarutat si acum marea ca un neinitiat. Mi-ar fi fost de ajuns cateva lighioane, strans legate in sfori, cu care sa astup spartura. Cateva jertfe doar, si ar fi fost bine pentru toti. Acum e tarziu. Dar mai stii?"
Si Columb se arunca intr-un inot inca viguros spre zarea aprinsa.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de