x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Condiţia umană, azi

0
Autor: Marian Nazat 22 Aug 2008 - 00:00
Condiţia umană, azi


Specialist în chestiunea globală a "condiţiei umane", scriitorul şi activistul politic Malraux n-avea de unde să ştie că muncitorimea română n-a existat ca atare, ca segment socio-profesional în stare să urnească societatea într-o direcţie sau alta.



1 Imagini apocaliptice, cu revărsări de ape zănatice peste cîmpuri şi sate. Lanuri scufundate, podeţe ruinate, drumuri rupte, case surpate, oameni disperaţi... Cîţiva s-au prăpădit în rîurile învolburate, şi leşurile lor plutesc încă pe coclauri neştiute. Moldova lui Ştefan nu mai e acum a  nepoţilor şi strănepoţilor săi, ci a urgiei diluviene. A revoltei neputincioase ori a resemnării tăcute. Un bătrîn strînge pumnul şi-l îndreaptă înspre cerul duşmănos, deşi e ud leoarcă. Înjură pe înfundate şi din ochi îi picură stropi de ură. O bătrînică, abia sprjinindu-se în baston, e urcată anevoie de mai tinerii ei consăteni în autobuzul dezmoşteniţilor de soartă. Femeia e mirată de întorsătura vrăjmaşă a naturii şi, întrebată de reporter unde va merge, silabiseşte cu uimitoare, cu senină împăcare: "Unde vree Domnul". Fără blesteme şi fără rugăciuni! La atît se rezumă înţelepciunea sinistratei octogenare, la capătul unei vieţi din care e posibil să fie alungată doar cu o legătură de boarfe. Alţii, ţărani din Bucovina, iscodiţi de acelaşi reporter cu întrebarea "ce-i de făcut?", găsesc de cuviinţă să răspundă la fel: "Ce-o vrea Domnul". Cîtă resemnare în sufletul bieţilor bătrîni dezrădăcinaţi de inundaţiile pornite dinspre Ucraina! Inundate le sînt şi sufletele, căci pe obrajii supţi şi zbîrciţi le curg şiroaie de lacrimi. Privindu-i prin ecranul televizorului, în nenorocirea abătută asupră-le, îmi dau seama că, vorba lui Nikos Kazantzakis, "Dumnezeu e fiorul şi blîndeţea lacrimii".

2 "Cînd un muncitor nu găseşte unde să se angajeze devine comunist", scrie André Malraux în "Condiţia umană". După 1989, fabricile şi uzinele falnicei noastre industrii multilateral dezvoltate au fost închise sau privatizate, adică vîndute pe daiboj, cu  tona, ca fier vechi. Căpuşarea lor se vădise nerentabilă, şi directorimea crescută în comunism a ales să convertească în "parai" mare parte din proprietatea întregului popor. Proletarii, uniţi, chipurile, de tripla lor calitate de proprietari, producători şi beneficiari, s-au văzut îmbrînciţi în şomaj de-o euroconversie profesională perversă. Mai apoi, un premier meteoric şi metaforic i-a înturmat să contemple, din bezna tunelului, o luminiţă prorocită în van. De atunci ei orbecăie pe o cîmpie a muncii neprimitoare şi neîncăpătoare. Şi, deşi n-au unde să se angajeze, muncitorii români n-au ajuns comunişti. Specialist în chestiunea globală a "condiţiei umane", scriitorul şi activistul politic Malraux n-avea de unde să ştie că muncitorimea română n-a existat ca atare, ca segment socio-profesional în stare să urnească societatea într-o direcţie sau alta. Muncitorimea de la noi s-a întrupat din navetiştii plecaţi, în zorii fiecărei zile, din satele patriei către oraşele producătoare de franzelă şi jimblă. Nişte pseudoţărani necalificaţi în munca din întreprinderile socialiste, aceasta a fost mult lăudata clasă muncitoare a lui Ceauşescu. Nefiind niciodată muncitori, ei n-au cum să devină comunişti, ci doar resturi ale capitalismului sălbatic. Sau masă electorală amorfă, momită cu fel de fel de nimicuri de cinicii politicieni, care, mai întîi, le-au privatizat fabrica şi, după aceea, votul, colegiile... Cu destin cu tot.

3 Autorul "Condiţiei umane" are totuşi dreptate cînd zice că "Puterea poliţiei constă în delaţiuni". Păi, puterea poliţiei române aici îşi are secretul. Limbuţia proverbială a românului are şi părţi pozitive şi, dacă România n-a cunoscut decît arar "crima la comandă" şi atacurile teroriste, "de vină" este oralitatea noastră în exces. Incapabil să păstreze un secret, românul s-a simţit dator întotdeauna să "coopereze" cu autoritatea, s-o îmbuneze, să umble cu pîra ici-colo. Uneori a făcut-o de bunăvoie, alteori din nevoia de a-şi conserva, în afara temniţei, părelnica libertate. Adesea din răzbunare ori din slăbiciune, dar mai mereu contra cost. Canalie sau înger decăzut, pîrîtorul s-a înrolat în detaşamentele poliţiei populare şi cînd puterea aceasta discreţionară s-a dezlănţuit împotriva individului răzvrătit, eliminîndu-l fizic. Denunţătorii n-au făcut altceva decît să spele de păcate puterea poliţiei, s-o onorabilizeze şi s-o apropie de mulţime. Iar această putere va dăinui de-a pururi, fiindcă specia delatorului nu va pieri în veci. La noi şi pretutindeni.

4 Cică "Nu există demnitate umană care să nu aibă la bază durerea", mărturiseşte acelaşi Malraux.
De-ar fi să ne încredem în istoria României, una a durerii înveşnicite, ar însemna ca poporul acesta, care mă cuprinde şi pe mine, să fie ăl mai demn din lume. Mă tem însă că durerea nu duce aproape niciodată la demnitate, ci dimpotrivă. Suferinţa schilodeşte sufletul, îl usucă şi-l urîţeşte. Suferinţa sporeşte vulnerabilitatea, iar fragilitatea lăuntrică nu mai e în măsură să recunoască demnitatea, s-o preţuiască. Poveştile culese din penitenciarele comuniste şi nu numai îl contrazic pe gînditorul francez. Puşcăriile politice ale lumii n-au ridicat mari demnităţi, n-au înnobilat omenirea cu pilde angelice. În concentraţionarul abject, durerea a născut bestii şi monştri, ticăloşi siniştri.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de