Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
CIORNE
Aseară am ieşit iar in curte. Ploua. M-am uitat peste garduri. Pustiu. Ţăranii - mai există oare ţărani? - s-au astrucat lăngă sobe. O parte din locuitorii satului meu fac naveta la Madrid sau in localităţi din Toscana, aşa cum ieri făceau naveta la Ploieşti. Femeile sunt bone sau batande, bărbaţii stau atărnaţi in sfori pe schele şi se cheamă contructori. Cine mai aduce inapoi ţăranii copilăriei mele, idilici şi parcă ireali? Am pe masă o insemnare mai veche la romanul prietenului meu Eugen Mihăescu. Prozatorul, nu graficianul sau chitaristul. Intr-un roman al lui despre sat, căţiva ţărani fac zilnic naveta. Fac naveta şi vorbesc.
Aseară am ieşit iar in curte. Ploua. M-am uitat peste garduri. Pustiu. Ţăranii - mai există oare ţărani? - s-au astrucat lăngă sobe. O parte din locuitorii satului meu fac naveta la Madrid sau in localităţi din Toscana, aşa cum ieri făceau naveta la Ploieşti. Femeile sunt bone sau batande, bărbaţii stau atărnaţi in sfori pe schele şi se cheamă contructori. Cine mai aduce inapoi ţăranii copilăriei mele, idilici şi parcă ireali? Am pe masă o insemnare mai veche la romanul prietenului meu Eugen Mihăescu. Prozatorul, nu graficianul sau chitaristul. Intr-un roman al lui despre sat, căţiva ţărani fac zilnic naveta. Fac naveta şi vorbesc.
CIORNE
După trei săptămăni vieţuite in Capitală m-am refugiat la Săngeru, in speranţa unei fortificări şi insoriri lăuntrice, in vecinătatea confortabilă a găinilor din curte şi a prigoriilor de pe cer. Aş! Am ales prost momentul. Căteva zile la rănd cerul s-a incruntat la mine cu nori urăţi, văntul mi-a dărămat muşcatele din balcon, iar ploaia, profitănd de permeabilitatea mantoului meu, mi-a inspectat pielea pănă la incheieturi şi călcăie. Azi-dimineaţă am găsit curtea albă. N-a nins, dar, cum se zice aici, a căzut bruma. Bruma nu cade din cer ca un nor alb care se aşază pe iarbă, ci preschimbă aburul viu al pămăntului in cristale fine. Vegetaţia, verde ieri, a curţii mele, pănă după magazii şi acareturi, a incărunţit brusc, spre ziuă. Citesc in termomentrul maşinii mele nemţeşti zero grade.
Ce-am făcut in aceste zile? Am răsfoit nişte ziare aduse de la Bucureşti şi le-am zvărlit. Aceeaşi ţară refugiată in DNA, acelaşi convoi, care nu se mai termină, de chemaţi la CNSAS, acelaşi preşedinte cinic, vulgar (a mai invitat o ziaristă "s-o facă" la ea in birou sau la el in birou?????, n-am inţeles), aceeaşi Romănie ca un rău tulbure cu gunoaiele la suprafaţă. Am deschis televizorul de mai multe ori şi l-am inchis. Aceeaşi lume convocată zilnic la DNA, acelaşi Mare Meditator anticorupţie Traian Băsescu, chefuind peste căteva dealuri in judeţul vecin, la Pleşcoi de Buzău, teritoriul natal al Elenei, nu din Troia (ce insultă!), ci Udrea, făcănd băi de mulţime la Iaşi, săpunindu-se in aglomeraţiile zgribulite şi sărmane sosite in capitala moldavă pentru o alinare sufletească, lăngă oasele asceticei Parascheva. Pe un alt canal, in reluare, capturarea lui Remeş. Un plic defilează, sub lupa camerelor de luat vederi, dintr-o mănă in alta. Peste tot e Mureşan cu faţa lui de răspopit. El cară plicul, el duce cărnaţii, el convoacă, intervine, face şi desface, incăt mă intreb dacă adevăratul Iuda, in toată această scărboasă poveste, nu este chiar Mureşan. El l-a oferit ştreangului băsescian pe ministrul fost ţărănist, acum liberal, suportănd pentru veridicitate doar umilinţa fotografică in cătuşe. Prea au fost mereu, cu microfoane, cu camere de luat vederi, lucrătorii de la studiourile Sahia-Cotroceni in ceafa lui Mureşan. Mereu cu faţa spre camerele de filmat, de parcă se ştia vedetă, Mureşan a dat pe gură tot ce trebuia noilor procurori sovietici. Un gest moral? Să fim serioşi! Preţul plătit pentru măgăriile proprii.
Arunc ziarele, scot televizorul din priză şi mă intorc la "Simple introduceri la bunătatea timpului nostru", cartea lui Constantin Noica, uitată pe noptieră. Am mai citit-o căndva, dar ce bucurie să reincerci aceste incursiuni in eternitate, luăndu-i ca asociaţi pe Kant sau Heidegger!
Aseară am ieşit iar in curte. Ploua. M-am uitat peste garduri. Pustiu. Ţăranii mai există oare ţărani? s-au astrucat lăngă sobe. O parte din locuitorii satului meu fac naveta la Madrid sau in localităţi din Toscana, aşa cum ieri făceau naveta la Ploieşti. Femeile sunt bone sau batande, bărbaţii stau atărnaţi in sfori pe schele şi se cheamă contructori. Cine mai aduce inapoi ţăranii copilăriei mele, idilici şi parcă ireali? Am pe masă o insemnare mai veche la romanul prietenului meu Eugen Mihăescu. Prozatorul, nu graficianul sau chitaristul. Intr-un roman al lui despre sat, căţiva ţărani fac zilnic naveta. Fac naveta şi vorbesc. Fac naveta intre ceva şi altceva. Intr-o zi, grupul de navetişti ţărani navighează intre o inmormăntare şi o nuntă. Ambele evenimente extreme ii obligă să fie prezenţi prin statutul de locuitori ai satului. Noaptea sunt nevoiţi să revină la casele lor cu o maşină de ocazie. Este finalul tulburător al cărţii lui Mihăescu. Navetiştii pleacă deci, in crucea nopţii, cu o maşină, intămplător frigorifică, spre sat. Şoferul, glumeţ mai intăi, apoi toropit de oboseală, uită butonul deschis, iar ţăranii noştri se congelează treptat, treptat. Mor? N-am zice. Parcă i-ar trece scriitorul prin această alchimie ciudată, intr-o lume a viitorului, nemailăsăndu-i să piardă nimic. Treptat, treptat, sfătoşenia lor se stinge, gerul ii astupă, iar ei, in fantomatica lor ambarcaţiune, călătoresc. Spre satul lor, spre un sat al viitorului sau spre nicăieri? Scriitorul nu ne-o spune. Ne lasă singuri pe muchia unei intrebări, s-o dezlegăm.
După trei săptămăni vieţuite in Capitală m-am refugiat la Săngeru, in speranţa unei fortificări şi insoriri lăuntrice, in vecinătatea confortabilă a găinilor din curte şi a prigoriilor de pe cer. Aş! Am ales prost momentul. Căteva zile la rănd cerul s-a incruntat la mine cu nori urăţi, văntul mi-a dărămat muşcatele din balcon, iar ploaia, profitănd de permeabilitatea mantoului meu, mi-a inspectat pielea pănă la incheieturi şi călcăie. Azi-dimineaţă am găsit curtea albă. N-a nins, dar, cum se zice aici, a căzut bruma. Bruma nu cade din cer ca un nor alb care se aşază pe iarbă, ci preschimbă aburul viu al pămăntului in cristale fine. Vegetaţia, verde ieri, a curţii mele, pănă după magazii şi acareturi, a incărunţit brusc, spre ziuă. Citesc in termomentrul maşinii mele nemţeşti zero grade.
Ce-am făcut in aceste zile? Am răsfoit nişte ziare aduse de la Bucureşti şi le-am zvărlit. Aceeaşi ţară refugiată in DNA, acelaşi convoi, care nu se mai termină, de chemaţi la CNSAS, acelaşi preşedinte cinic, vulgar (a mai invitat o ziaristă "s-o facă" la ea in birou sau la el in birou?????, n-am inţeles), aceeaşi Romănie ca un rău tulbure cu gunoaiele la suprafaţă. Am deschis televizorul de mai multe ori şi l-am inchis. Aceeaşi lume convocată zilnic la DNA, acelaşi Mare Meditator anticorupţie Traian Băsescu, chefuind peste căteva dealuri in judeţul vecin, la Pleşcoi de Buzău, teritoriul natal al Elenei, nu din Troia (ce insultă!), ci Udrea, făcănd băi de mulţime la Iaşi, săpunindu-se in aglomeraţiile zgribulite şi sărmane sosite in capitala moldavă pentru o alinare sufletească, lăngă oasele asceticei Parascheva. Pe un alt canal, in reluare, capturarea lui Remeş. Un plic defilează, sub lupa camerelor de luat vederi, dintr-o mănă in alta. Peste tot e Mureşan cu faţa lui de răspopit. El cară plicul, el duce cărnaţii, el convoacă, intervine, face şi desface, incăt mă intreb dacă adevăratul Iuda, in toată această scărboasă poveste, nu este chiar Mureşan. El l-a oferit ştreangului băsescian pe ministrul fost ţărănist, acum liberal, suportănd pentru veridicitate doar umilinţa fotografică in cătuşe. Prea au fost mereu, cu microfoane, cu camere de luat vederi, lucrătorii de la studiourile Sahia-Cotroceni in ceafa lui Mureşan. Mereu cu faţa spre camerele de filmat, de parcă se ştia vedetă, Mureşan a dat pe gură tot ce trebuia noilor procurori sovietici. Un gest moral? Să fim serioşi! Preţul plătit pentru măgăriile proprii.
Arunc ziarele, scot televizorul din priză şi mă intorc la "Simple introduceri la bunătatea timpului nostru", cartea lui Constantin Noica, uitată pe noptieră. Am mai citit-o căndva, dar ce bucurie să reincerci aceste incursiuni in eternitate, luăndu-i ca asociaţi pe Kant sau Heidegger!
Aseară am ieşit iar in curte. Ploua. M-am uitat peste garduri. Pustiu. Ţăranii mai există oare ţărani? s-au astrucat lăngă sobe. O parte din locuitorii satului meu fac naveta la Madrid sau in localităţi din Toscana, aşa cum ieri făceau naveta la Ploieşti. Femeile sunt bone sau batande, bărbaţii stau atărnaţi in sfori pe schele şi se cheamă contructori. Cine mai aduce inapoi ţăranii copilăriei mele, idilici şi parcă ireali? Am pe masă o insemnare mai veche la romanul prietenului meu Eugen Mihăescu. Prozatorul, nu graficianul sau chitaristul. Intr-un roman al lui despre sat, căţiva ţărani fac zilnic naveta. Fac naveta şi vorbesc. Fac naveta intre ceva şi altceva. Intr-o zi, grupul de navetişti ţărani navighează intre o inmormăntare şi o nuntă. Ambele evenimente extreme ii obligă să fie prezenţi prin statutul de locuitori ai satului. Noaptea sunt nevoiţi să revină la casele lor cu o maşină de ocazie. Este finalul tulburător al cărţii lui Mihăescu. Navetiştii pleacă deci, in crucea nopţii, cu o maşină, intămplător frigorifică, spre sat. Şoferul, glumeţ mai intăi, apoi toropit de oboseală, uită butonul deschis, iar ţăranii noştri se congelează treptat, treptat. Mor? N-am zice. Parcă i-ar trece scriitorul prin această alchimie ciudată, intr-o lume a viitorului, nemailăsăndu-i să piardă nimic. Treptat, treptat, sfătoşenia lor se stinge, gerul ii astupă, iar ei, in fantomatica lor ambarcaţiune, călătoresc. Spre satul lor, spre un sat al viitorului sau spre nicăieri? Scriitorul nu ne-o spune. Ne lasă singuri pe muchia unei intrebări, s-o dezlegăm.
