Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Termenul de disidenta a starnit numeroase discutii, in special in randul exilului anticomunist. Din punctul meu de vedere, avem de-a face cu expresia rezistentei interne antitotalitare in faza de declin sistemic. In primul stadiu al regimului a existat opozitie radicala, insa aceasta a fost anihilata prin teroare politieneasca si ideologica. Disidenta se naste tocmai in momentul in care regimurile leniniste se straduiesc sa-si largeasca suportul de masa prin cooptare si coruptie generalizata. Este o forma de opozitie, iar reactia acestor regimuri este graitoare: disidentii sunt imediat criminalizati si acuzati de toate pacatele lumii. In unele cazuri se recurge la expulzarea din tara, retragerea cetateniei si cate alte forme de umilire si hartuire. Sa amintesc aici felul in care a fost tratat Paul Goma, mai intai in tara (arestat, maltratat), apoi in Franta (ponegrit, supus unor imunde campanii de dezinformare, devenit tinta a unor tentative de omor).
Revin la Congresul al XIV-lea, ultimul din istoria PCR. Cu acest prilej, Ceausescu recurge la cele mai aberante clisee propagandistice pentru a se opune valului reformator care dusese de-acum la prabusirea monolitului comunist in Polonia, marile manifestatii din Cehoslovacia, lovitura de stat din Bulgaria. Imi amintesc si acum de acea seara de noiembrie cand am fost invitat sa particip la o emisiune pe canalul public al televiziunii americane (PBS). Era vorba de faimoasa McNeil-Lehrer NewsHour. La Praga incepuse revolutia de catifea. La Bucuresti se deschisese Congresul rusinii si al disperarii. Mii de delegati si invitati, cu fete impietrite, aplaudau mecanic si scandau lozinci delirante despre realegerea "celui mai iubit fiu". Era greu sa prezici ca in cateva saptamani, funestul spectacol se va incheia cu demonstratii, gloante, victime, martiri si un pseudoproces menit sa scoata pe veci din scena pe cei care, probabil, erau detinatorii a prea multe secrete. Am incercat sa sustin atunci ideea ca si in Romania se va intampla ceva. Nu aveam alte date decat cele transmise de agentiile de presa (avusese loc miscarea de la Brasov din 1987, prolog a ceea ce avea sa urmeze). Aveam insa un numar de intuitii, sa le spun politologice, legate de faptul ca in martie 1989 se produsese microseismul din interiorul nomenclaturii, o data cu publicarea "Scrisorii celor sase". Cativa fosti demnitari importanti se delimitasera transant de cultul lui Ceausescu, precum si de masurile catastrofice ale "liderului proviential". Devotamentul pentru unitatea partidului lasase loc dorintei de a salva ce se mai putea salva din sistem.
"Scrisoarea" era de fapt ceea ce ar fi trebuit sa fie un act de acuzare din interiorul conducerii partidului impotriva "voluntarismului" lui Ceausescu. Nu s-au gasit forte care sa rosteasca acest rechizitoriu, iar Ceausescu a fost "reales" secretar general. Mamelucii din Comitetul Executiv au continuat sa proclame aceleasi halucinante clisee. Ca si Germania nazista, aparatele de propaganda si represiune au continuat sa functioneze pana in ultima clipa. In timp ce in alte state din Est se produceau schimbari revolutionare, in Romania parea ca nimic nu se misca. New York Times, sub semnatura lui Alan Riding, publica la data de 24 noiembrie 1989 o pesimista corespondenta de la Bucuresti in care se nota faptul ca, spre deosebire de celelalte state din zona, in Romania nu existau mai mult de 24 de disidenti. Eroarea era ca ziaristul se baza pe imaginea oficiala, neintelegand ca dictatura lui Ceausescu si a clicii de profitori din jurul sau (inclusiv "delfinul" Nicu) crease un climat exploziv. Retorica asfixianta a congresului nu avea nici un destinatar real. Scriind cartea mea de istorie a comunismului romanesc de la origini pana la prabusire (Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc, aparuta la University of California Press in 2003), am avut prilejul sa port discutii cu fosti membri de varf ai aparatului politic comunist. Toti mi-au declarat ca nu aveau nici o speranta, ca se simteau umiliti si terorizati, dar ca nu se asteptau la un final revolutionar. Socialismul lui Ceausescu le aparea drept inexpugnabil. Se inselau atat ei, cat si multi din expertii vestici. Dreptatea istorica era de partea disidentilor.
