x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Conjuraţia binelui

0
Autor: Tudor Octavian 21 Iul 2009 - 00:00



● Cunosc tot mai mulţi oameni integri, deştepţi şi de încredere şi, în loc să mă bucur că sunt tot mai mulţi, mă întreb unde mă păcălesc şi aceştia şi unde mă înşel iarăşi eu. Am ştiut dintotdeauna că oamenii integri, deştepţi şi loiali sunt hotărât mai mulţi decât lichelele şi escrocii, oportuniştii şi palavragiii, belelele şi golanii, dar, fiindcă în faţă - cum se întâmplă în toate epocile de mari răsturnări sociale - au ieşit lacomii, pătaţii şi răii, nevoia mea naturală de a respecta şi a admira s-a îndreptat în mod frecvent spre cine nu trebuia. O dată, de  două ori, de prea multe ori, ca să mai sper într-o ameliorare a raporturilor. Nu a raporturilor dintre oamenii de treabă şi corupţii de toate culorile şi de toate mărimile, ci a relaţiilor mele cu oamenii de treabă. Prudenţa, care e un dat normal şi defineşte un tip de educaţie atent controlată, s-a transformat într-un gen de neîncredere cronicizată. Faptul însă că eu cunosc tot mai mulţi oameni responsa­bili, întregi la minte şi de cuvânt nu e un merit personal. Asta înseamnă că lumea bună românească a început să se arate la chip, să nu mai fie atât de vulnerabilă la agresivitate şi la mârlănie ca până acum. Societatea începe să-şi aşeze straturile sociale într-o ordine nouă, interesând firescul lucrurilor.
Eu, însă, individul cu disponiblităţi normale pentru respect, admiraţie şi ierarhizare valorică, nu mai pot fi reparat. Ceva în mine s-a stricat şi voi muri ros de neîncredere şi de întrebări obositoare, precum: "La ce bun?", "Ce rost mai are?", "Oare mai merită?"...

● Un editor îşi petrece concediile în insule îndepărtate. Cu fiecare vară, insulele unde îşi duce familia sunt tot mai mici, mai izolate şi mai exotice. Omul face, o dată în an, "rău de continent" şi se tratează în locuri unde începi să simţi nevoia să nu te mai întorci de unde ai plecat. Îl întreb într-o doară dacă s-ar duce şi în peninsule, şi omul zâmbeşte ca la o glumă stânjenitoare. Numai cineva care a umblat prin izolările supreme, pe unde am colindat eu, spune el, înţelege ce spun şi ce simt.

● Într-un tramvai, un bătrânel îmbrăcat în "costumul civil din dotare", cam acelaşi la toţi foştii ofiţeri securişti, întreabă unde trebuie să coboare pentru Policlinica MI. De fapt nu spune Policlinica Ministerului de Interne, ci Policlinica Ministerului Afacerilor Interne, adică MAI. Mai mulţi călători îl privesc şi probabil că gândesc ca şi mine: De ce e neînsoţit? De ce călătoreşte unul ca el cu tramvaiul? Cum de nu ştie unde e Policlinica lor? Bătrânul e trecut de optzeci de ani, e nevolnic şi interesul călătorilor îl nelinişteşte. Are ceva dintr-un om care se teme să nu fie recunoscut. Cine o fi? Câţi or fi? Li se întâmplă şi lor să se trezească singuri pe lume, fără nici un ajutor de niciunde?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de