x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Continuarea Monitorizării (II)

0
Autor: Ion Cristoiu 28 Iul 2009 - 00:00

Principala responsabilitate îi revine însă lui Traian Băsescu. Mai întâi pentru că domnia sa a lansat cu un an în urmă drept obiectiv naţional ieşirea de sub Monitorizare în iulie 2009.



După bunul obicei autohton, în România s-a trăncănit mult în legătură cu această mo­nitorizare pe Justiţie. Unii, cum ar fi Monica Macovei, şi-au împărtăşit ad­mi­ra­ţia faţă de Mecanismul de Cooperare şi Ve­­ri­ficare, insistând pe teza că ţara noastră, asemenea unui elev nătâng, nu poate accede la lumina Justiţiei moderne decât dacă e ţinută sub teroarea Comisiei Europene.

Alţii - Adrian Severin, în primul rând - au contestat rezultatele MCV - Rapoartele anuale - invocând teoria unei conspiraţii la Bruxelles cu puternice rădăcini în Ro­mâ­nia. Desigur, MCV a fost acceptat de Ro­mânia prin Tratatul de aderare. Din acest punct de vedere, contestarea MCV n-are rost. Desigur, MCV e un instrument de biciuire a României pentru a obţine pro­grese în domeniul Justiţiei şi luptei îm­potriva corupţiei. Desigur, unele mus­trări din Rapoarte sunt pe lângă re­al­i­tă­ţi­le din România. Toate aceste adevăruri sunt secundare în relaţie cu adevărul fun­da­mental: pentru România, existenţa unei monitorizări soldate cu Rapoarte anu­ale e o situaţie mai mult decât gravă. Şi când spunem aceasta nu ne referim la posibilele sancţiuni date ţării, văzute de clasa noastră politică drept pericole majore.
Ne referim la însăşi continuarea Monitorizării.

Indiferent că Rapoartele anuale sunt sau nu corecte, continuarea monitorizării până în iulie 2009 se constituia într-o lo­v­­itură de imagine dată ţării noastre. Ală­turi de Bulgaria, România se înfăţişa ca o ţară de mâna a doua în Uniunea Europea­-nă. Din acest punct de vedere, obiectivul ca în iulie 2009 România să obţină în­ce­ta­rea monitorizării, asumat în august 2008, reprezenta un obiectiv de interes naţional, unul dintre acele obiective pentru îndeplinirea cărora întreaga clasă po­li­ti­că trebuie să conlucreze. Indiscutabil, cel care avea datoria nu numai să propu­nă clasei politice acest obiectiv, dar şi s-o unească în vederea realizării sale rămâne preşedintele României, Traian Băsescu. Raportul de la 22 iulie 2009 decide continuarea monitorizării.
La conferinţa de la Cotroceni de la 23 iu­lie 2009, Traian Băsescu s-a lăudat că a in­tervenit ferm la Bruxelles pentru ca în Raportul final să nu fie incluse propune­rile experţilor de cuplare a progreselor din Justiţie cu admiterea în spaţiul Schenghen.
Domnul preşedinte a trecut în viteză peste cel mai grav aspect al Raportului: decizia de continuare a Monitorizării. S-a referit la ea doar când a fost rugat să co­men­teze atacurile contracandidaţilor săi la prezidenţiale: Mircea Geoană şi Crin Antonescu. Judecând după declaraţiile făcute anul trecut, continu­area Monitori­ză­rii e un eşec major al României. N-ar fi fost normal ca domnul preşedinte să consacre aproape întreaga sa conferinţă de pre­să acestui eşec? Nu de alta, dar intră în fişa postului de şef al statului să se ocupe pe larg de îndeplinirea unor obiective na­ţi­o­nale? În locul acestei abordări, Traian Băsescu s-a mulţumit să declare aşa, în treacăt, că nu se desolidarizează de faptul că se continuă Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Pentru a se consacra apoi asu­pra replicilor la acuzaţiile aduse de Crin Antonescu şi Mircea Geoană că ar fi singurul vinovat de ce se scrie în Raport despre România. Desigur, Mircea Geoană şi Crin Antonescu nu pot arunca întreaga responsabilitate pe seama lui Traian Bă­ses­cu. Aşa cum s-a văzut mai înainte, după reuniunea de la Cotroceni de la 12 august 2008, liderul PSD îşi asuma, în numele partidului său, ridicarea Monitorizării ca pe un obiectiv naţional. La rându-i, Crin Antonescu e liderul PNL, formaţiune care a guvernat o parte din cele 12 luni. Din acest punct de vedere, şi Mircea Geoană şi Crin Antonescu sunt responsabili de ratarea unui obiectiv na­ţi­o­nal asumat, cum, de altfel, responsa­bi­lă e întreaga clasă politică. În de­cla­ra­ţi­i­le domniilor lor după publicarea Raportului n-am întâlnit un cuvânt despre eşecul României în strădania de a obţine ridicarea Monitorizării. Cei doi s-au mul­ţu­mit să-l atace pe Traian Băsescu pentru mustrările din Raport. Deşi amândoi în­scrişi la prezidenţiale, Mircea Geoană şi Crin Antonescu nu numai că nu s-au re­fe­rit la ratarea obiectivului, dar, mai mult, nici unul nu şi-a luat angajamentul că odată ajuns la Cotroceni va face în aşa fel încât în iulie 2010 să nu mai continue monitorizarea.

Principala responsabilitate îi revine în­să lui Traian Băsescu. Mai întâi pentru că domnia sa a lansat cu un an în urmă drept obiectiv naţional ieşirea de sub Mo­ni­to­rizare în iulie 2009. Apoi, ca şef al statului, Traian Băsescu are datoria să unească întreaga clasă politică pentru realizarea unui obiectiv naţional. Din acest punct de vedere, ar fi fost de aşteptat din partea lui Traian Băsescu mai mult decât replicile acide la adresa contracandidaţilor săi. Ar fi fost de aşteptat, pe lângă asumarea  eşecului, şi un semnal serios adresat întregului popor ro­mân. Pentru că ratarea obiectivului de ridicare a Monitorizării impune o conclu­zie neliniştitoare:
Spre deosebire de alţi ani din istoria ţă­rii, inclusiv din istoria postdecembris­tă, clasa politică din 2009 nu e capabilă de minimul efort de unitate cerut de  în­de­plinirea unui  obiectiv naţional.
Citeşte mai multe despre:   traian,   editorial,   crin antonescu,   obiectiv

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de