Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Două procese cu devărat noi şi cu impact major au intervenit în perioada ultimilor 4-5 ani care puteau avea legătură cu triplare aproape incredibilă a deficitului extern din această perioadă: avântul creditării, care a stimulat consumul, extinzându-l mult peste producţia internă, şi expansiunea semnificativă a investiţiilor directe străine.
Două procese cu devărat noi şi cu impact major au intervenit în perioada ultimilor 4-5 ani care puteau avea legătură cu triplare aproape incredibilă a deficitului extern din această perioadă: avântul creditării, care a stimulat consumul, extinzându-l mult peste producţia internă, şi expansiunea semnificativă a investiţiilor directe străine.
Avântul creditării a contribuit fără îndoială la sporirea importurilor pentru că s-a produs pe fondul unei incapacităţi de extindere pe termen scurt a producţiei interne. Dar nu putea duce singură la fabuloasa creştere a importurilor, ce s-a produs în acest timp. Nu aceasta este principala explicaţie, cu atât mai mult cu cât extinderea creditării nu putea contribui cu nimic la creşterea exporturilor, ce a intervenit, de asemenea, în perioada în discuţie.
Contribuţia principală aparţine impactului investiţiilor directe străine. Pe de o parte, acestea s-au concentrat în sectoarele financiar, imobiliar şi de retail în care nu se creează exporturi şi care, în schimb, sunt aşezate în România pe import. Pe de altă parte, implicarea în România a majorităţii companiilor străine a însemnat aducerea din străinătate nu numai de echipamente, ci şi a întregului complex de relaţii de aprovizionare pentru desfăşurarea activităţii. Deci, aşa cum s-au făcut în România, investiţiile directe străine au generat mult mai multe importuri decât exporturile pe care eventual le-au realizat. Aprecierea este valabilă chiar şi pentru cazurile în care investiţii directe străine au fost făcute în scopul folosirii României ca bază de producţie pentru livrări către alte pieţe, din zonă sau chiar din vestul Europei. Aceasta pentru că, şi în cazul unei producţii pentru export de pe piaţa româneacă, gradul de integrare cu aprovizionări de pe această piaţă este slab sau nu există deloc.
În orice caz, investiţiile străine directe constituie singurul element care poate explica, în acelaşi timp, trei fenomene intervenite concomitent: creşterea economică, sporirea exporturilor şi expansiunea importurilor. Din partea capitalului autohton nu putea veni un impact combinat de asemenea dimensiuni pe o perioadă atât de scurtă. Atâta doar că impactul nu a fost liniar în cele trei direcţii, cu aceleaşi intensităţi şi ritmuri. Oricum, pe relaţia de import impactul a fost cu mult mai important decât cel pe relaţia export, ceea ce explică aiuritoarea deteriorare a deficitului de cont curent extern.
Din păcate, instituţiile guvernamentale implicate în domeniu rămân la suprafaţa lucrurior, mulţumindu-se cu detalieri pe categorii de produse şi activităţi, fără a aprofunda cercetarea pentru a evidenţia dinamica exporturilor şi importurilor firmelor multinaţionale şi gradul de dependenţă a exporturilor şi respectiv importurilor de realizările multinaţionalelor şi capitalului străin în general. Aceasta, măcar şi pentru a cunoaşte pe ce se poate conta din partea capitalului autohton!
Ce se grăbesc instituţiile guvernamentale să facă este de a calcula gradul de acoperire a deficitului de cont curent extern cu investiţiile directe străine, mai ales după ce în 2006, graţie unei conjuncturi unice şi nerepetabile (prin contabilizarea încasărilor din privatizarea BCR), investiţiile directe străine ajunseseră să compenseze 90% din deficitul de cont curent extern. Acest calcul este prin sine înşelător pentru a evidenţia ceea ce ar trebui de fapt ştiut: impactul investiţiilor străine asupra balanţei de plăţi. Pentru că, şi dacă investiţiile directe străine acoperă mult din deficit, dar în acelaşi timp tot ele cască sistematic şi deficitul, atunci se obţine o imagine eronată. 2007 a "rezolvat” într-un fel dramatic această inconsistenţă. Întrucât noile intrări sub formă de investiţii au scăzut, în timp ce în continuare deficitul a depăşit limite după limite, gradul de acoperire a coborât dramatic la numai 40%.
Şi evident, la doar câţiva ani de investiţii străine directe în cuantumuri mai serioase faţă de dimensiunile economiei, România se află încă în prima fază, în care ieşirile sub formă de repatrieri de profituri încă nu depăşesc intrările sub formă de investiţii noi. Situaţia se poate însă inversa rapid, mai ales la ratele fabuloase de profit realizate deocamdată de capitalul străin şi îndeosebi de către mutlinaţionalele în România.
Avântul creditării a contribuit fără îndoială la sporirea importurilor pentru că s-a produs pe fondul unei incapacităţi de extindere pe termen scurt a producţiei interne. Dar nu putea duce singură la fabuloasa creştere a importurilor, ce s-a produs în acest timp. Nu aceasta este principala explicaţie, cu atât mai mult cu cât extinderea creditării nu putea contribui cu nimic la creşterea exporturilor, ce a intervenit, de asemenea, în perioada în discuţie.
Contribuţia principală aparţine impactului investiţiilor directe străine. Pe de o parte, acestea s-au concentrat în sectoarele financiar, imobiliar şi de retail în care nu se creează exporturi şi care, în schimb, sunt aşezate în România pe import. Pe de altă parte, implicarea în România a majorităţii companiilor străine a însemnat aducerea din străinătate nu numai de echipamente, ci şi a întregului complex de relaţii de aprovizionare pentru desfăşurarea activităţii. Deci, aşa cum s-au făcut în România, investiţiile directe străine au generat mult mai multe importuri decât exporturile pe care eventual le-au realizat. Aprecierea este valabilă chiar şi pentru cazurile în care investiţii directe străine au fost făcute în scopul folosirii României ca bază de producţie pentru livrări către alte pieţe, din zonă sau chiar din vestul Europei. Aceasta pentru că, şi în cazul unei producţii pentru export de pe piaţa româneacă, gradul de integrare cu aprovizionări de pe această piaţă este slab sau nu există deloc.
În orice caz, investiţiile străine directe constituie singurul element care poate explica, în acelaşi timp, trei fenomene intervenite concomitent: creşterea economică, sporirea exporturilor şi expansiunea importurilor. Din partea capitalului autohton nu putea veni un impact combinat de asemenea dimensiuni pe o perioadă atât de scurtă. Atâta doar că impactul nu a fost liniar în cele trei direcţii, cu aceleaşi intensităţi şi ritmuri. Oricum, pe relaţia de import impactul a fost cu mult mai important decât cel pe relaţia export, ceea ce explică aiuritoarea deteriorare a deficitului de cont curent extern.
Din păcate, instituţiile guvernamentale implicate în domeniu rămân la suprafaţa lucrurior, mulţumindu-se cu detalieri pe categorii de produse şi activităţi, fără a aprofunda cercetarea pentru a evidenţia dinamica exporturilor şi importurilor firmelor multinaţionale şi gradul de dependenţă a exporturilor şi respectiv importurilor de realizările multinaţionalelor şi capitalului străin în general. Aceasta, măcar şi pentru a cunoaşte pe ce se poate conta din partea capitalului autohton!
Ce se grăbesc instituţiile guvernamentale să facă este de a calcula gradul de acoperire a deficitului de cont curent extern cu investiţiile directe străine, mai ales după ce în 2006, graţie unei conjuncturi unice şi nerepetabile (prin contabilizarea încasărilor din privatizarea BCR), investiţiile directe străine ajunseseră să compenseze 90% din deficitul de cont curent extern. Acest calcul este prin sine înşelător pentru a evidenţia ceea ce ar trebui de fapt ştiut: impactul investiţiilor străine asupra balanţei de plăţi. Pentru că, şi dacă investiţiile directe străine acoperă mult din deficit, dar în acelaşi timp tot ele cască sistematic şi deficitul, atunci se obţine o imagine eronată. 2007 a "rezolvat” într-un fel dramatic această inconsistenţă. Întrucât noile intrări sub formă de investiţii au scăzut, în timp ce în continuare deficitul a depăşit limite după limite, gradul de acoperire a coborât dramatic la numai 40%.
Şi evident, la doar câţiva ani de investiţii străine directe în cuantumuri mai serioase faţă de dimensiunile economiei, România se află încă în prima fază, în care ieşirile sub formă de repatrieri de profituri încă nu depăşesc intrările sub formă de investiţii noi. Situaţia se poate însă inversa rapid, mai ales la ratele fabuloase de profit realizate deocamdată de capitalul străin şi îndeosebi de către mutlinaţionalele în România.
