x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Convenţia din umbră

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 01 Mai 2011 - 19:47

Nu ştiu ce mai înseamnă 1 Mai în zilele noastre, doar îmi aduc aminte cu plăcere de anii de şcoală în care aşteptam, cu emoţie şi curiozitate, să vină ultima lună a primăverii, ca să ne aducă puţin timp liber, ca să mergem din nou la un muzeu al Capitalei, la grădina zoologică, împreună cu întreaga clasă, sau ca să ne propună profesorii inventivi activităţi interesante şi utile. Bineînţeles, era o mare bucurie să ştim că, indiferent de ceea ce s-ar fi putut schimba în planurile fie­căruia, 1 Mai reprezenta o zi de li­ber­tate şi de odihnă. Era trist ca această zi să pice la sfârşit de săp­tă­mână, aproape că ne supăram cu toţii pe calendar, pentru că ne-a răpit dreptul la câteva ore numai ale noastre. Pentru că mare parte din ge­ne­raţia mea aşa a înţeles libertatea, ca pe un timp numai pentru copilărie, pentru naivităţi de tot felul, pentru nuanţe şi opinii exprimate spontan.

Citeam în ziare şi vedeam la televizor informaţii despre această zi, mă captivau, uneori, imaginile din trecut care traduceau fidel diferite atitudini şi ideologii, dar pe fond trăiam la fel de convenţional ca întotdeauna, nu înţelegeam, cum nu înţeleg nici acum, adevăratul sens pe care îl cuprind toate aceste mari săr­bători internaţionale, de care oamenii se bucură în fiecare an ca de un nou în­ceput. Cei mai mulţi chiar au nevoie de motive ca să fie fericiţi, sau ca să mi­meze fericirea, aproape de cei dragi, ca să iasă pe stradă cu fruntea sus şi să se identifice cu lumina cerului. Nu, reacţia nu e condamnabilă, din contră, pare atât de normală ne­voia fiecăruia de motivaţie pentru a su­pravieţui, încât mă gândesc dacă nu cumva aceasta este realitatea care ne trebuie tuturor. Probabil că ne trebuie 1 Mai ca să ne luăm liber de la gân­­durile negre, de la zilele fără ră­sărit care ne amăgesc şi ne înnegu­rea­ză necontenit.

Şi totuşi clişeul în care a căzut această zi privilegiată e periculos. Nu ştiu unde se va ajunge. Mă întreb cum se va serba Ziua Muncii peste zece, douăzeci de ani. Cum vor înţelege vii­torii noştri parteneri de poveste lu­na primăverii maturizate? Am trecut de la o extremă la alta, parcă suntem printre cei mai buni la schim­bă­rile radicale, şi de formă, şi de fond. Sunt sigură că mai sunt măcar câţiva la fel de derutaţi ca mine, care nu înţeleg cum să se poarte în faţa simbolurilor din spatele banalelor date din calendar. Eu nu o să am poveşti spectaculoase pentru cei mai mici ca mine, pentru că acum, în anii în care deschid mai bine ochii la ce se întâmplă în jur, 1 Mai s-a deteriorat, şi-a re­dus semnificaţia, în majoritatea ca­z­urilor, la un grătar pe fugă şi la câteva glume dominate de plictisul zilelor obişnuite, din simpla dorinţă de a nu se ieşi din tipar, de a se respecta nor­me­le nescrise ale unei vieţi trăite aşa cum trebuie, aşa cum ni se cere, aşa cum vor ceilalţi.

Actualul 1 Mai riscă o îm­bol­nă­vire pe termen lung. A trecut, ca şi cum nu ar fi fost. Unii au mers la mare, pentru o vacanţă de câteva ore, unii au mâncat mai cu poftă decât de obicei, alţii au stat în casă, închişi într-o neputinţă interioară. Şi, paradoxal, mulţi s-au simţit mai bine decât într-o duminică obişnuită, poate ceva din definiţia libertăţii din copilărie s-a păstrat în subconştientul unora şi s-a oglindit elegant în câteva schimburi de priviri, în câteva cuvinte cu dublu înţeles. Confuzia generală a societăţilor fragile se citeşte în rătăcirea obiceiurilor recunoscute, în reacţia artificială a celor care ţin neapărat să se alinieze noului stil de viaţă pe care îl propune lumea în care ne învârtim, o lume ciudată şi contrastantă, în care contează tot, fără să conteze cu adevărat nimic, în care nici duminicile nu mai sunt duminici, nici liniştea nu mai e linişte, nici prietenia nu mai e prietenie.

Nu sunt supărată pe prezent, poate sunt doar nostalgică, amintindu-mi de copilărie, de anii în care nu-mi puneam problema ce înseamnă 1 Mai şi de ce ne purtăm nefiresc când vin zile speciale, ci aveam ca principală preocupare să petrec o di­mi­neaţă în afara şcolii, cu prietenii de parc, cu colegii de clasă sau cu fami­lia. Nu ştiu dacă era mai bine, dar parcă era mai simplu. Nu ştiu care e ade­văratul 1 Mai, dar cred că ade­vă­ra­ta bucurie e aceea care vine din su­flet, şi nu din obligaţie, bucuria care se citeşte în privire, în gesturi, ca un diagnostic fără leac.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de