Copacii

“Au murit îmbrăţişaţi... Undeva pe pârâul Mesteacăn, înspre Măgură.”
O prietenă mi-a trimis o fotografie care circulă pe reţelele de socializare. Rămăşiţele a doi copaci, imenşi, după rădăcinile care se văd şi după  ce a mai rămas din trunchiurile lor. Ceea ce impresionează cel mai mult, şi îţi dă o stare de tristeţe, de deznădejde, este că, în timp, rădăcinile lor s-au îmbrăţişat, au crescut, cumva, unele peste altele, şi arată de parcă ar fi fost îmbrăţişaţi. Au fost seceraţi de oameni, dar nici în moarte nu s-au despărţit.
Arată ca scena unei crime.
Este un tablou foarte trist, o imagine care spune multe despre cât de puţin, sau deloc, ne dăm seama de răul pe care ni-l facem.
Orice copac ucis înseamnă o şansă în minus la a respira aer curat (cât se mai poate în zilele noastre). Fară copaci, ai impresia că cerul va cădea peste tine, că nu mai are pe ce să se sprijine.
 Văzând această fotografie, mi-am amintit de tragica dispariţie a teilor din Iaşi. Şi am simţit iar revoltă. Nimeni nu a oprit uciderea lor.
După ce teii au fost tăiaţi şi “îngropaţi”, cineva s-a trezit că a fost o acţiune iegală şi a amendat primăria din Iaşi!
Ce glumă, ce ironie, ce prostie!
A fost un caz foarte mediatizat. Cei în măsură să oprească măcelul nu au făcut nimic. S-or fi gândit că e mai bine să vină nişte bani la buget.