Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un academician, unul dintre chimiştii ajunşi acolo, sus, pe merit, fiindcă Academia trebuie să aibă şi un covor sub care să ascundă gunoiul, mi-a spus că drumul cel mai lung şi cotit a fost pentru el singurul accesibil. Iar pentru că altul n-a existat, înseamnă că a fost şi cel mai scurt.
Se poate şi aşa, a mai zis bătrânul universitar, ca tot răul care ţi se întâmplă să fie, de fapt, soluţia destinului: tu te tot duci în fundături, dar destinul îţi dă de fiecare dată câte un picior în fund şi te pune din nou pe direcţia bună.
Pe moment, direcţia greşită pare cea bună. Absolveam o şcoală profesională şi aş fi ieşit un strungar eminent, deoarece aveam dexterităţi, când o comisie a umblat în dosarele elevilor şi am fost dat afară. Cu originea mea socială nesănătoasă, de copil de popă, puritatea de clasă a meseriei de strungar ar fi avut de suferit. Nu sunt puţini cei care în vremurile de după război au fost împiedicaţi să se realizeze ca maiştri, ca plutonieri sau ca miliţieni şi au fost nevoiţi să se mulţumească după 15 ori 20 de ani de ocolişuri, cu picioare în fund şi abandonuri, cu nişte cariere anevoioase de arhitecţi în Germania, chirurgi în America sau, uite, un academician oarecare ca mine în România. Am dat încă de copil numai de oameni răi, care râvneau ba la munca mea, ba la simpatia unor şefi.
La terminarea liceului, câştigam ca tâmplar de taburete, la o cooperativă din Ferentari, cât contabilul-şef. În 1960, producţia de taburete pe cap de locuitor era în România în plin avânt. Contabilul-şef a demonstrat însă într-o şedinţă de partid că, eu fiind copil de popă, cooperativa nu putea participa plenar la întrecerea pe Capitală. După ce m-au dat afară, cooperativa s-a clasat corect pe ultimul loc, iar primele anuale au fost acordate şi mai corect conform cu sănătatea tot mai înfloritoare a originii timpurilor. De altfel, la serviciile de cadre am figurat până la vârsta de 63 de ani drept copil. De popă, e adevărat, dar copil. Chiar şi la primirea în Academie au sosit anonime în care eram demascat în condiţia mea dintâi de copil.
În fond, eu sunt un ratat. Unul cu repetiţie. Cine îmi citeşte biografia de la serviciul personal are toate motivele să se întrebe dacă un om dat afară din opt slujbe şi trimis pentru reabilitare la tăiat stuf în Deltă, la munca aia de jos, unde nu te mai consideră nimeni copil, are dreptul să inventeze polimeri şi coloranţi. Când un copil de popă de 60 de ani are pe mână un laborator cu zeci de cercetători, nu-i exclus ca tot ce se creează acolo să aibă şi oblăduirea de sus, de la Dumnezeu. Şi iarăşi trebuie să fiu corect, deoarece la acordarea Premiilor Academiei contribuţia lui Dumnezeu
nu se ia în discuţie. Dacă e competiţie, atunci măcar să aibă toţi condiţii de afirmare egale. Deştepţii nici n-ar trebui acceptaţi, întrucât unii sunt mai deştepţi decât ceilalţi, pe când proştii, dacă mai sunt şi sănătoşi, nu numai în ce priveşte originea socială, sunt toţi mai egali unii decât ceilalţi.
