Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Un comentariu pe lângă subiect la romanul autobiografic "Născut în
URSS", de Vasile Ernu, mi-a dovedit în ce măsură globalizarea e şi o
chestiune de revanşă. Unii globalizează afectiv, căutând vinovaţi
pentru toate neîmplinirile vieţii lor. Globalizează cauze. Nu-s puţini
cei care nu mai citesc mari romancieri ruşi, fiindcă sunt ruşi. Vasile
Ernu îşi povesteşte ironic, dar cu o ironie subţire învăluită în
melancolie, copilăria la Odesa, din perspectiva minorului dăruit să se
bucure de tot ce i se întâmplă. Criticul, care m-a stârnit să-l citesc
pe Ernu, îi reproşa autorului că elogia astfel comunismul.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Un comentariu pe lângă subiect la romanul autobiografic "Născut în URSS", de Vasile Ernu, mi-a dovedit în ce măsură globalizarea e şi o chestiune de revanşă. Unii globalizează afectiv, căutând vinovaţi pentru toate neîmplinirile vieţii lor. Globalizează cauze. Nu-s puţini cei care nu mai citesc mari romancieri ruşi, fiindcă sunt ruşi. Vasile Ernu îşi povesteşte ironic, dar cu o ironie subţire învăluită în melancolie, copilăria la Odesa, din perspectiva minorului dăruit să se bucure de tot ce i se întâmplă. Criticul, care m-a stârnit să-l citesc pe Ernu, îi reproşa autorului că elogia astfel comunismul.
Criticii literari pot să pară deştepţi, doar pentru că se raportează la teme cardinale. O astfel de temă cardinală, care pare a motiva un vizavi ostil la tot ce vine din Rusia, e comunismul. Or, copilăria n-are nicăieri o dominantă ideologică. E un univers cu legi proprii. Când eram mic, mă duceam la groapa de gunoi a uzinelor Progresul, unde se aruncau şpanul şi resturile metalice de la prelucrări, înnebunit de geometria acestora. La decupajul unei rondele, dintr-o bucată de tablă, ce ajunge la gunoi e tot un cerc. Pe mine, copil, mă fascinau perfecţiunile matematice ale deşeurilor. Îmi făcusem acasă o colecţie de şpanuri, care mă hipnotizau atât prin magnificenţa spiralei, cât şi prin albastrul magnetic al metalului decălit. Ar fi trebuit oare să am alte bucurii, fiindcă gunoiul acela era comunist? Copilăria e o viaţă în sine, în care nu încap decât ca un ecou frământările ideologice ale părinţilor. Mi-am trăit vârsta de până la 10 ani într-un glob de cristal.
Lucrurile care-l bucurau sau îl întristau şi pe Vasile Ernu în Rusia nu existau prin comparaţie cu altele. Existau, pur şi simplu. Nu ţin minte să mă fi simţit vreodată flămând, lihnit de foame şi speriat de ideea că n-o să am ce mânca mai multe zile, tocmai pentru că lipsurile erau însăşi realitatea, unica realitate atunci accesibilă mie. Invitat odată în casa unui armator grec bogat, al cărui fiu îmi era coleg de bancă, n-am apreciat nici una din bucatele care mi-au fost servite, cu îmbierea că aveam parte de un răsfăţ culinar. Nu ştiam ce mâncam, nu ştiam dacă-mi plăceau bunătăţile grecilor. Nu aveam termen de comparaţie. Pentru mine, la vârsta aceea, mâncarea cea mai bună erau supa de roşii a mamei şi chiticii prăjiţi.
Chiticii, pe care-i scoteam cu o plasă mică şi zdrenţuită din bălţile rămase după construcţia unui dig, mă duceau într-un soi de transă. Peştele pe care i-l aduceam mamei nu era peşte comunist. Ca să fii nemulţumit de existenţa ta de copil trebuie să ai unităţi de măsură. Eram fericit, fiindcă eram sărac cu duhul, dar bogat în trăiri. Niciodată nu m-am bucurat de un dar aşa cum m-am bucurat primind nişte jucării traforate de un văr mai mare cu vreo zece ani ca mine. Atunci am realizat perfecţiunea. Mai bine zis, atunci am simţit că perfecţiunea există. Comunismul nu a zdruncinat nici una din convingerile pozitive acumulate în copilărie. Nici măcar nu le-a întinat. Mi le-a sacralizat.
Un comentariu pe lângă subiect la romanul autobiografic "Născut în URSS", de Vasile Ernu, mi-a dovedit în ce măsură globalizarea e şi o chestiune de revanşă. Unii globalizează afectiv, căutând vinovaţi pentru toate neîmplinirile vieţii lor. Globalizează cauze. Nu-s puţini cei care nu mai citesc mari romancieri ruşi, fiindcă sunt ruşi. Vasile Ernu îşi povesteşte ironic, dar cu o ironie subţire învăluită în melancolie, copilăria la Odesa, din perspectiva minorului dăruit să se bucure de tot ce i se întâmplă. Criticul, care m-a stârnit să-l citesc pe Ernu, îi reproşa autorului că elogia astfel comunismul.
Criticii literari pot să pară deştepţi, doar pentru că se raportează la teme cardinale. O astfel de temă cardinală, care pare a motiva un vizavi ostil la tot ce vine din Rusia, e comunismul. Or, copilăria n-are nicăieri o dominantă ideologică. E un univers cu legi proprii. Când eram mic, mă duceam la groapa de gunoi a uzinelor Progresul, unde se aruncau şpanul şi resturile metalice de la prelucrări, înnebunit de geometria acestora. La decupajul unei rondele, dintr-o bucată de tablă, ce ajunge la gunoi e tot un cerc. Pe mine, copil, mă fascinau perfecţiunile matematice ale deşeurilor. Îmi făcusem acasă o colecţie de şpanuri, care mă hipnotizau atât prin magnificenţa spiralei, cât şi prin albastrul magnetic al metalului decălit. Ar fi trebuit oare să am alte bucurii, fiindcă gunoiul acela era comunist? Copilăria e o viaţă în sine, în care nu încap decât ca un ecou frământările ideologice ale părinţilor. Mi-am trăit vârsta de până la 10 ani într-un glob de cristal.
Lucrurile care-l bucurau sau îl întristau şi pe Vasile Ernu în Rusia nu existau prin comparaţie cu altele. Existau, pur şi simplu. Nu ţin minte să mă fi simţit vreodată flămând, lihnit de foame şi speriat de ideea că n-o să am ce mânca mai multe zile, tocmai pentru că lipsurile erau însăşi realitatea, unica realitate atunci accesibilă mie. Invitat odată în casa unui armator grec bogat, al cărui fiu îmi era coleg de bancă, n-am apreciat nici una din bucatele care mi-au fost servite, cu îmbierea că aveam parte de un răsfăţ culinar. Nu ştiam ce mâncam, nu ştiam dacă-mi plăceau bunătăţile grecilor. Nu aveam termen de comparaţie. Pentru mine, la vârsta aceea, mâncarea cea mai bună erau supa de roşii a mamei şi chiticii prăjiţi.
Chiticii, pe care-i scoteam cu o plasă mică şi zdrenţuită din bălţile rămase după construcţia unui dig, mă duceau într-un soi de transă. Peştele pe care i-l aduceam mamei nu era peşte comunist. Ca să fii nemulţumit de existenţa ta de copil trebuie să ai unităţi de măsură. Eram fericit, fiindcă eram sărac cu duhul, dar bogat în trăiri. Niciodată nu m-am bucurat de un dar aşa cum m-am bucurat primind nişte jucării traforate de un văr mai mare cu vreo zece ani ca mine. Atunci am realizat perfecţiunea. Mai bine zis, atunci am simţit că perfecţiunea există. Comunismul nu a zdruncinat nici una din convingerile pozitive acumulate în copilărie. Nici măcar nu le-a întinat. Mi le-a sacralizat.
