x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Copilul-lup al lui Dumnezeu

0
Autor: Mircea Cartarescu 28 Dec 2005 - 00:00
Copilul-lup al lui Dumnezeu


Asa cum copiii crescuti de lupi nu vor mai vorbi niciodata, cel crescut fara rugaciune si fara sentiment religios nu va mai fi niciodata un credincios adevarat. Ma simt si eu un copil-lup al lui Dumnezeu

. Ii invidiez foarte mult pe oamenii care sunt linistiti din partea lui Dumnezeu, care intampina Craciunul asa cum se cade el intampinat, cu lumina in suflete. Cu bucurie, cu dragoste de semeni. Care sunt buni crestini, cu modestie si moderatie, asa cum sunt buni cetateni, buni parinti, oameni buni, in general. Imi plac nespus de mult acesti oameni. Mai mult chiar, ii invidiez pana si pe cei rai care asteapta cu bucurie Craciunul. Chiar daca au fost ticalosi tot anul, daca in ziua aceasta boltita ca o biserica isi aduc degetele impreunate pe frunte, pe piept si pe umeri, cu naturaletea cu care vorbesc sau umbla, ei arata prin asta ca sunt in Dumnezeu si ca Dumnezeu este in ei, stralucind ca un bob de briliant pe catifeaua neagra a pacatelor lor. Eu n-am stiut sa-mi fac cruce pana dupa varsta de 30 de ani.
Cand se apropie Craciunul, devin nelinistit si nervos ca in fata unui examen. Mai mult, ca un analfabet in fata unui examen. Mai mult chiar, ca un analfabet in fata unui examen de care depind sufletul si viata lui. Un examen pe care n-are voie sa-l rateze, dar pe care nu-l poate nici lua, caci stie ca nu va intelege intrebarile, iar cei care-l privesc de la catedra, de la o inaltime nemasurata, nu-i vor intelege, nici nu-i vor auzi macar raspunsurile. In Ajun bag aspiratorul, fac cumparaturi, ma fatai pe la bucatarie, ajutand la sarmalute si la friptura, apoi dupa-amiaza impodobim pomul de Craciun. Si cinam, imbracati de gala, ciocnim paharul cu vin, facem fotografii copilului care se-ntinde dupa globuri. Dar eu nu sunt acolo, eu dau inconjor, mai mult ca-n orice alta zi a anului, nesfarsitei cetati a lui Dumnezeu, cautand un pod care sa nu fie ridicat si o poarta neferecata. Strig: "Doamne, ajuta necredintei mele!", dar stiu ca nu voi fi ajutat, pentru ca nu stiu ce-nseamna credinta, credinta fara de indoiala. De la 30 de ani citesc si recitesc Biblia, in fiecare zi a vietii mele. N-o citesc ca pe-o carte, ci ca pe-o harta. Dar cum poti sti cum trebuie sa tii o carte daca nu cunosti literele? Si cum sa ajungi unde te trimite o harta daca nu stii nici macar punctele cardinale? Bineinteles, ca orice om instruit, cunosc o multime de sensuri ale unor cuvinte precum credinta, rugaciune, mantuire, cunosc cartea sfanta la fel de bine ca oricine - incat i-am uimit de curand pe niste pocaiti - , dar toata cunoasterea asta nu-nseamna mai mult decat arta scolarului handicapat care sta cuminte-n banca lui si copiaza de mirare literele din carte, fara sa fi invatat cititul.

Se spune ca unii copii orfani, care-au trait in crese primii ani din viata, cu care nu s-a vorbit si carora nu li s-a aratat afectiune, raman saraciti sufleteste pentru totdeauna: infirmi moral, infirmi emotional, incapabili de empatie si de iubire. Eu am fost crescut fara Dumnezeu. N-am spus niciodata "Inger, ingerasul meu", ingenuncheat impreuna cu mama langa pat, n-am fost la biserica, n-am cantat colinde crestine. La mine n-a venit niciodata Mos Craciun. Din pri-mii ani de viata am auzit ca Dumnezeu nu exista, ca sfintii, ingerii si Iisus insusi sunt nascociri babesti, ca preotii sunt niste trantori. Exista poate in sufletul sau in trupul nostru un organ deschis pentru a-l primi pe Dumnezeu in noi, din frageda copilarie, "o data cu laptele supt de la mama", cum se zice. Daca trec anii si nimeni nu stropeste samanta aceasta cat un bob de mustar, ea se va chirci si va muri. Asa cum copiii crescuti de lupi nu vor mai vorbi niciodata, cel crescut fara rugaciune si fara sentiment religios nu va mai fi niciodata un credincios adevarat. Ma simt si eu un copil-lup al lui Dumnezeu.
Nu poti asedia cetatea lui Dumnezeu. Ca sa fii in ea, trebuie sa te fi nascut in ea. Pot misca propria mana, pentru ca ea face parte din corpul meu. Nu stiu cum fac sa o misc, dar stiu ca ea asculta si se misca. Nu vei putea clinti altfel, prin pura vointa, nici un cocolos de hartie, pentru ca el nu este in tine. Asta inseamna, poate, credinta. O astfel de credinta trebuie sa ai ca "sa muti muntii din loc": ei trebuie sa fie in corpul tau, legati de vointa ta. Fara sa fii in Dumnezeu si Dumnezeu in tine, nu poate exista credinta adevarata.

Baietelul meu isi spune rugaciunea, seara, cu mama lui. El nu va fi orfan, nici copil-lup. Slava Domnului, el s-a nascut in cetate si va creste o data cu ea. In ochii lui frumosi nu exista vreo indoiala. El a mostenit lumea, pe care tatal lui o tot cauta unde nu poate fi. In el, organul Dumnezeirii e la fel de prosper si activ ca toate celelalte organe ale trupusorului sau. Daca va vrea Dumnezeu, baiatul meu are toate sansele sa ajunga un om intreg.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   dumnezeu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de