Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Milan şi Real Madrid au făcut capul de afiş al primei seri din cea de-a patra etapă a grupelor Ligii Campionilor. Berlusconarii, victorioşi în deplasarea de la Madrid, n-au reuşit decât un rezultat de egalitate pe teren propriu. Dar şi acest rezultat de egalitate poate fi considerat un succes dacă îl confruntăm cu datele statistice ale meciului, date total favorabile madrilenilor. Cam aici se încheie comentariul meu după ce am urmărit, străin de orice interes, străin de orice implicare subiectivă, parada vedetelor de pe Giuseppe Meazza. Nu mă aventurez în amănuntele respectivei întâmplări fotbalistice pentru că m-aş îndepărta prea tare de realitatea de-acasă şi, apoi, mi-ar fi şi mai grea reacomodarea cu realităţile din bătăturica natală. Dimpotrivă, pentru a rămâne în obişnuinţele noastre cele păguboase, aş zice ceva despre acea parte a meciului care a egalat mediocritatea cu care şi noi suntem obişnuiţi. Mă refer la prestaţia kinderului cu fluierici. Glumesc numindu-l astfel, pentru că nimic nu m-a îndemnat să-i reţin numele. Am reţinut doar faptul că foarte multe decizii ale neamţului care s-a insinuat în treburile oamenilor mari au fost de toată jena. Dar şi mai demn de reţinut este faptul că troglodirea acestuia a fost total ignorată de meseriaşii fotbalului. Rossonerii şi galacticii (folosesc clişeele de dragul tribunei) au păstrat distanţa de superioritate faţă de mediocritatea arbitrului. Şi dacă fotbalul practicat de granzi este mai greu sau imposibil de imitat, cheltuind minimum de înţelepciune am putea prelua modelul comportamental al acestora. Cel puţin ca atitudine ne-am putea salva.
Gândul din toiul nopţii, gândul cel bun, s-a risipit în iluzie spre dimineaţă, atunci când am aflat din presă care au fost discuţiile despre arbitrajul românesc în cadrul întrunirii Comitetului Executiv al FRF. Atunci când am aflat că domnul Wilfried Hetmann, comisar UEFA, ne-a aşezat pe ultimele locuri, alături de Azerbaidjan şi San Marino, în privinţa independenţei arbitrilor. Atunci când am aflat că acelaşi domn comisar ne-a avertizat în privinţa riscului de a pierde finanţarea Convenţiei UEFA dacă vom mai apela la arbitri străini în campionatul intern.
Nu există arbitraje perfecte. Sunt foarte multe situaţiile în care chiar şi apropierea de un calificativ bun pare greoaie pentru "fluieraşi". În faţa acestei realităţi, fotbalul nu are decât o singură şansă. Să se salveze pe cont propriu. Dacă poate! Aşa cum am văzut că a fost posibil în meciul Milan - Real Madrid. Soluţia valabilă în zona de valoare a fotbalului nu are însă şansă de reuşită în fotbalul persecutat de mediocritate.
Importanţa majoră pe care şefuleţii din fotbalul nostru o acordă arbitrajului reclamă în realitate mediocritatea profundă care caracterizează competiţia internă. Mulţi dintre aceştia acuză, direct sau mai pe ocolite, hoţia, corupţia din arbitraj. Corupţie care nu poate fi negată. Numai că "fluieraşii" cei lacomi nu se pot autocorupe. Iniţiatorii hoţiei trebuie căutaţi tot printre conducătorii cluburilor. Ei sunt cei care licitează, în funcţie de abilităţi şi adâncimea buzunarului, rezultatele mincinoase. Tot la fel de adevărat este şi faptul că mulţi şchiopi caută în arbitraj ţapii ispăşitori ai propriilor neputinţe. Astfel de obişnuinţe împovărează şi mai mult arbitrajul românesc, adâncesc artificial diferenţa valorică dintre arbitrii români şi beneficiarii prezumţiei de nevinovăţie. De aceea cred că în şcoala de corecţie ar trebui internaţi pentru început cei care întreţin scandalul din arbitraj şi abia apoi "fluieraşii" lacomi sau nătângi.
