Creşterea potenţială şi dezechilibrele (I)

La o conferinţă recentă un oficial al Băncii Mondiale a remarcat că această creştere economică potenţială a României s-ar situa acum în jur de 2% şi că este probabil să rămână acolo ceva timp. Această afirmaţie concordă cu predicţii ale celor care înţeleg că actuala criză a schimbat parametrii structurali în mod radical. În lume ratele de creştere vor fi mai mici, creditarea va fi mai costisitoare, fluxurile de capital nu vor mai cunoaşte intensitatea din anii trecuţi. Acestea şi altele fac ca vulnerabilităţile economiei româneşti să fie mai vizibile şi mai greu de surmontat. Asistăm la o corecţie dramatică a deficitului de cont curent (de la cca 13% în 2008 la probabil sub 5% din PIB în 2009) şi datoria publică nu este mare, sub 30% din PIB. Dar această corecţie nu este rezultatul schimbării unui mix de politici, ci mai degrabă al îngheţării finanţării externe private. În acelaşi timp, avem un deficit bugetar structural considerabil, care este cu atât mai îngrijorător cu cât nu îşi are originea într-un activism al politicii bugetare - adică în cheltuieli contraciclice, sau reclamat de nevoia de a salva instituţii financiare (cum s-a petrecut în Irlanda şi Marea Britanie). Acest deficit este accentuat de căderea economiei în 2009. Trebuie spus că această pierdere de producţie nu poate fi recuperată prin mijloace de stimulare - întrucât ar avea efecte perverse, de accentuare a unor dezechilibre ale economiei. Căderea economiei de, probabil, peste 7% în 2009, înseamnă o diminuare a încasărilor bugetare de aproximativ 2% din PIB. De aici şi creşterea deficitului bugetar în 2009, care a fost alimentată şi de cheltuieli mai mari decât în 2008. Având o inflaţie autohtonă încă ridicată şi existând o primă de risc considerabilă pe care o aplică băncile locale şi externe pericolul efectului de «bulgăre de zăpadă» în costul serviciului bugetului public este substanţial. Datoria publică a României este mult inferioară faţă de cea a Ungariei şi a nu puţine alte ţări din UE. Dar în timp ce la vecini a existat tăria de a lua taurul de coarne, noi am intrat pe un coridor foarte periculos din acest punct de vedere.

Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI pentru România, menţiona că fără corecţii de natură structurală deficitul bugetar poate ajunge la 9% în 2010 şi, nota bene, în condiţii în care nu ar fi vorba de resurse noi orientate către lucrări de infrastructură, de investiţii publice.

Nu este ilegitimă întrebarea: de ce România, care are o datorie publică relativ scăzută, să fie forţată de acordurile cu finanţatorii externi să aibă deficite de sub 6% în 2010 şi mai mici în anii următori în timp ce SUA vor avea deficit de peste 12% în acest an şi tot de două cifre în 2010, Marea Britanie va înregistra cifre similare etc.? Handicapul nostru, ca şi al altor economii emergente, care au deficite de cont curent importante, este că moneda proprie nu este una de rezervă internaţională. În România având şi dobânzi ridicate pe piaţa internă (ex: trezoreria statului nu se poate împrumuta cu sub 10% pe an) serviciul datoriei publice lesne poate scăpa de sub control. O regulă de bază pentru ca aşa ceva să nu se întâmple este ca ritmul de creştere a datoriei publice să nu depăşească pe cel de creştere a economiei (atenţie: în 2009 datoria publică a crescut cu cca. 30%). O regulă similară este de aplicat şi îndatorării economiei private când riscurile sistemice sunt majore. Este de reţinut totodată că în SUA şi în ţări din UE băncile se pot refinanţa de la banca centrală la costuri practic zero, ceea ce uşurează enorm finanţarea deficitelor bugetare în această perioadă.