Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nivelul de 9% privind deficitul bugetar este cu atât mai sugestiv (periculos) dacă avem în vedere potenţialul de creştere a economiei româneşti în anii ce vin. Pentru 2010 multe estimări se mişcă între 0,5%-1,o% creştere a PIB-ului, care nu ar aduce mai mult de 0,15%-0,3% din PIB venituri suplimentare pentru bugetul public. Nici o creştere apropiată de potenţial în 2011, să zicem, de 2%-2,5%, nu ar aduce mai mult de 0,7%-0,8% din PIB venituri adiţionale.
Vedem din cifrele evocate sarcina foarte dificilă pe care cei care vor guverna ţara o au în materie de politică bugetară. Deficitul de cont curent s-a redus considerabil, dar am asistat la o mărire puternică a deficitului bugetar, care este însoţit de un serviciu tot mai împovărător. Corecţia necesară a deficitului bugetar se poate face fie prin reducerea de cheltuieli (raţionalizarea lor), mărirea bazei de impozitare (plus o colectare mai bună), prin creştere de taxe şi impozite.
La ultima cale s-a recurs, de exemplu, în Germania şi Ungaria atunci când statul a fost nevoit să optimizeze sub constrângeri foarte mari (să ia dintr-o parte pentru a da în altă parte). Soluţia propusă de unii de a diminua taxe şi impozite din 2010 pentru a stimula economia este mai mult decât riscantă, fiindcă ar dezechilibra şi mai mult economia; în plus, am risca să pierdem finanţarea externă de care avem nevoie în această perioadă. Trebuie spus că un optim economic al măsurilor ce vor fi luate nu poate fi disociat de unul social; de aceea analiza economică nu poate fi despărţită de cea politică.
Tandemul 9% deficit bugetar (fără corecţii) şi 2% potenţial de creştere arată cât de fragilă este situaţia economiei româneşti pe fondul crizei internaţionale şi cât de limitat este spaţiul nostru de manevră. Oricine va forma coaliţia de guvernare în 2010 va trebui să opereze corecţii structurale în bugetul public care să permită diminuarea substanţială a deficitului în 2-3 ani. Fără raţionalizarea cheltueililor bugetare (diminuarea risipei, alias "sifonare de bani publici", reducerea de personal redundant în sectorul public etc.) ajustarea nu va fi posibilă.
Este adevărat că nu poţi elibera forţa de muncă cu ochii închişi, mai ales când economia privată nu creează locuri de muncă. Şi de aceea este firesc să se recurgă la metoda de scurtare a timpului de lucru, ca formulă de solidaritate socială. În nu puţine ţări europene se foloseşte această metodă.
Tabloul schiţat mai sus reliefează importanţa strategică a fondurilor UE în această ecuaţie.
Când potenţialul de creştere economică este drastic limitat, aceste fonduri capătă o importanţă excepţională. Ele pot suplimenta bugetul public cu până la 4%-5% din PIB anual, ceea ce ar putea să ajute economia să-şi mărească potenţialul de creştere - de la 2% către 4%.
Am putea intra într-un cerc virtuos, care ar însemna şi încasări mai mari la bugetul public şi sporire a atractivităţii pentru investitori străini. Dar fără o corecţie în bugetul public nu vom putea ieşi de sub zodia unei stări economice foarte complicate. Această corecţie trebuie să fie operată în condiţiile regândirii modelului de creştere economică; ea în anii trecuţi s-a bazat pe capital de import şi consum pe datorie.
Trebuie să economisim şi să investim mai mult, să evităm supraaprecierea excesivă a leului. Trebuie să căpătăm obsesia luptei pentru productivitate superioară. Trebuie să se înţeleagă că rate de creştere de 6%-7%-8%, precum în anii trecuţi, au fost în largă măsură "umflate", că plapuma ne este limitată sever acum, că mediul internaţional este altul (mai rău). Aceste ştiri nu sunt agreabile; sensul lor însă se cuvine să impregneze mesajele de politică economică promovate de liderii politici.
