x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Crimă fiscală organizată

0
Autor: Ionuț Bălan 11 Feb 2010 - 00:00
În intervalul ianuarie 2009-ianuarie 2010 au fost disponibilizaţi 300.000 de angajaţi, cam câte locuri de muncă se creaseră oficial din 2000 şi până în 2008. Cu alte cuvinte, de la 444.907 şomeri în prima lună a anului 2009 s-a ajuns la 740.982, ceea ce corespunde unei rate a şomajului de 8,1%.

În 2001, anul în care s-a dat startul migraţiei la muncă în străinătate, rata şomajului nu se plasa la mare distanţă de cea din prezent (8,8%). Dacă ar reveni din străinătate toţi cei care au plecat la muncă, cu siguranţă că rata şomajului va fi mai mare ca aceea din 2001, atunci când cei mai mulţi dintre ei se găseau încă în ţară. Sau, altfel spus, o rată a şomajului apropiată de cea din vremea în care nu plecaseră peste două milioane de români să lucreze în afară lasă să se vadă câte locuri de muncă s-au distrus în ultimii nouă ani.

Aşadar, şomajul tinde să crească la niveluri similare cu cele din perioada când din ţară nu lipseau două milioane de oameni care lucrează acum în Spania sau Italia, ceea ce dovedeşte că mediul de afaceri este mai ostil. Vorbind strict despre 2009, se poate spune că mediul a suferit de pe urma majorării CAS şi a impozitului minim pe cifra de afaceri. Şi, în 2010, Guvernul continuă să aibă acelaşi comportament: microîntreprinderile vor plăti impozit pe profit de 16%.

Totuşi, în ciuda creşterii accelerate a şomajului, nu s-au văzut ample proteste de stradă. Oare de ce? Pentru că aceia care şi-au pierdut locul de muncă au provenit din întreprinderile mici şi mijlocii, cele care nu pot face presiuni politice, nu sunt expuse presiunilor sindicale şi generează o concurenţă puternică.

Din această atitudine reiese că Guvernul nu intenţionează să reformeze cheltuielile publice pentru a-şi reduce şi statul deficitul, aşa cum a făcut sectorul privat. Executivul doar încearcă să-şi majoreze veniturile pe seama unor "curbe de sacrificiu" impuse companiilor care nu pot face presiuni politice sau sindicale. Cu riscul ca o astfel de abordare să echivaleze cu sinuciderea economică.

În măsura în care 70% din PIB se formează în sfera IMM-urilor şi cu cât fiscalitatea distruge mai multe întreprinderi mici, cu atât devine mai redusă baza de creştere economică şi, implicit, de creare de locuri de muncă.

S-ar putea însă ca pe cei care deţin puterea să nu-i intereseze. Anul trecut, când preşedintele nu ştia dacă va mai avea Guvernul după alegeri, a cerut să fie alimentat bugetul cu bani de la FMI. Acum, când a văzut că are în continuare Guvern, lasă tranşele de la Fond să intre la BNR, fiindcă debitele publice au crescut dramatic. Firesc ar fi ca statul să-şi micşoreze cheltuielile şi să reducă presiunea asupra sectorului privat, dar o asemenea variantă e de neacceptat imediat după câştigarea alegerilor. Ca s-o zicem pe şleau: este vorba despre hoţie în formă pură, iar cei care fură nici măcar nu se obosesc să pară că fac ceva.

Dar apropo de asta! Dacă tot se schimbă prin ordonanţe de urgenţă sau ordine ministerialelegislaţia fiscală, firesc ar fi să se modifice şi legea falimentului. Acolo se arată că statul are prioritate la încasarea creanţelor în faţa băncilor, a furnizorilor de produse şi servicii ori a celor care închiriază spaţii către societăţile comerciale. Dacă respectivele companii sunt bine-mersi, n-au nici un motiv să nu plătească impozitul minim sau pe cel de 16%.

Dacă însă modificarea formei de taxare a reprezentat "picătura" care a declanşat falimentul, nu este moral ca statul să-şi încaseze banii fărăsă-i pese că distruge un business (cel impozitat minim sau cu 16%) şi pune în pericol altele (afacerile creditorilor şi ale furnizorilor). E ca şi cum s-ar finanţa prin faliment şi şomaj atât perioada electorală, cât şi cea ulterioară. Şi astacu siguranţă aduce a crimă organizată.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de